Imagini ale iluminării: reprezentări aniconice vs. iconice ale lui Buddha în India

Reprezentarea figurilor divine a fost mereu o problemă complicată. Până la urmă, înfățișarea divinului sub formă umană ar părea că definește și limitează figura divină într-o manieră care contrazice ideea de Dumnezeu ca și infinit și atotputernic. De asemenea, există și a patra poruncă, precum apare ea în Biblia ebraică, care spune:

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. (Exodul 20:4)

Deși această poruncă a fost interpretată în diverse moduri, atât iudaismul, cât și islamul, interzic reprezentarea lui Dumnezeu sau a altor figuri divine sub formă umană. Creștinismul, în schimb, s-a bazat pe imagini ale lui Dumnezeu, Hristos și ale sfinților ca și o formă de a educa publicul, dar chiar și așa, în mai multe momente din istorie, reprezentările figurilor divine au fost distruse—de multe ori violent (distrugerea reprezentărilor se numește "iconoclasm"). Cele mai vechi reprezentări ale lui Buddha par și ele că evită înfățișarea acestuia sub formă umană, deși cercetătorii încă dezbat care ar fi motivul pentru acest lucru.

Omul care avea să fie cunoscut drept Buddha a fost un prinț hindus, numit Siddhartha Gautama, care s-a născut în secolul V sau VI î.e.n într-o familie regală—liderii clanului Shakya—care locuiau în Nepalul de astăzi. Pe când avea 29 de ani, prințul Siddhartha (cunoscut și ca Shakyamuni) a călătorit în afara palatului său și a întâlnit un om bătrân, un om bolnav și un cadavru—figuri care, pentru prinț, au reprezentat durerea și suferința lumii. A mai întâlnit și un ascetic, cineva care a ales să se abțină de la plăcerile vieții pentru a căuta cunoașterea spirituală. După această experiență, prințul Siddhartha a decis să renunțe la viața sa regală și luxuriantă și să călătorească prin lume ca și pustnic, meditând și studiind. Prințul Siddhartha căuta să găsească un sfârșit pentru suferința lumească și o eliberare din ciclul renașterii și morții (samsara) care caracterizau conceptele hinduse ale vremii (mai multe despre hinduism și budism aici).

Unul din cele mai importante momente ale poveștii prințului Siddhartha este acela când a atins iluminarea—o stare a cunoașterii infinite—și a devenit cunoscut ca și Buddha, adică "cel luminat". Acest moment a avut loc la șase ani după ce prințul a renunțat la viața sa regală, în timp ce medita sub un smochin la marginea unui sătuc, astăzi în statul Bihar din India. Smochinul sub care Buddha a atins iluminarea a devenit cunoscut ca și arborele Bodhi ("trezit" sau "iluminat"), iar locul în care a stat așezat Buddha a devenit o tirtha importantă, adică un loc sacru cunoscut ca și Bodh Gaya (loc "trezit" sau loc "iluminat").

Primele reprezentări ale lui Buddha atingând iluminarea apar ca și frize sculptate pe exteriorul monumentelor sacre budiste, cunoscute ca și stupe, pe care călugării și măicuțele budiste le-au construit ca și parte a complexelor monahice (mai multe despre stupe aici).

Una dintre aceste reprezentări timpurii este de la stupa din Bharhut, astăzi în statul Madhya Pradesh, India (sus). Sculptat din gresie maro-roșiatică cândva prin 100-80 î.e.n., această înfățișare apare pe unul din stâlpii (vedika) care au înconjurat cândva stupa principală. Scena ne arată câteva figuri îngenunchind și stând pe o formă arhitecturală care înconjoară un copac de mari dimensiuni.

O inscripție care acompaniază această scenă, cioplită în acoperișul formei arhitecturale, o identifică ca și "arborele Bodhi al sfântului Shakyamuni" [1], lucru care i-a împins pe unii cercetători să interpreteze scena ca și locația, sau tirtha, unde a avut loc iluminarea lui Buddha—copacul sub care prințul Siddhartha a atins iluminarea și templul pe care adepții săi l-au construit mai târziu în acea locație sacră.

O parte dintre figurile din scenă par să îngenuncheze în chip de rugăciune în fața unui altar de la baza copacului. Ființe celeste zboară în jurul copacului și par să arunce ghirlande de flori pe crengile acestuia. Prezența lor întărește sacralitatea locului.

În partea dreaptă a reliefului, putem vedem un stâlp cu un elefant pe post de capitel care, spun cercetătorii, susține interpretarea acestei scene ca fiind locul iluminării. Stâlpul ne amintește de stâlpii construiți de împăratul Ashoka—unul din primii conducători budiști din India—care a ridicat astfel de stâlpi cu capiteluri de animale în locații importante din viața lui Buddha (jos, stânga).

În interpretarea aceasta, scena de la Bharhut ar putea înfățișa un pelerinaj—adepții îngenunchiați ar putea fi practicanți budiști care călătoresc la Bodh Gaya ca parte a devoțiunii religioase, pentru a vizita locul în care Buddha a atins iluminarea cu sute de ani în urmă.

Totuși, unii cercetători sunt de părere că nu doar locația (tirtha) iluminării lui Buddha este înfățișată, mai degrabă chiar momentul iluminării—completată de o reprezentare aniconică, simbolistică a lui Buddha (aici, aniconic se referă la reprezentarea simbolică a unei figuri divine sau supranaturale, diferită de reprezentarea sub formă umană).

În această interpretare a scenei stâlpului de la Bharhut, Buddha nu apare în formă umană—dar apare simbolic, reprezentat de către altar. Ceea ce vedem aici este reprezentarea stării lipsite de formă fizică de dinaintea atingerii iluminării. De fapt, unii consideră că inscripția se traduce ca și "iluminarea Celui Sfânt Shakyamuni"[2] și nu ca “arborele Bodhi al sfântului Shakyamuni”—o citire are susține interpretarea acestei scene ca fiind momentul iluminării, nu doar locul în care a avut loc iluminarea.

În aceeași ordine de idei, cercetătorii sunt de părere că alte frize ale unor stupe budiste timpurii, precum cea din Bharhut, înfățișează scene din viața lui Buddha, cu Buddha reprezentat în formă aniconică—ca și un tron gol (deasupra), ca și o roată simbolizând crearea de către Buddha a Roții Legilor sau Dharma (dedesubt, dreapta) sau ca și urme de picioare (dedesubt, stânga) și, câteodată, ca și o stupă (vezi imaginea din capul paginii). O a treia metodă prin care să interpretăm scena de la stupa din Bharhut și alte așa-numite reprezentări aniconice ale lui Buddha este să le citim ca fiind reprezentări ale doctrinei sau credințelor budiste.

Această tendință a reprezentării lui Buddha în formă aniconică continuă până prin secolul I e.n., iar cu apariția budismului Mahayana începem să vedem multe reprezentări ale lui Buddha în formă umană sau antropomorfă (dedesubt). Această imagistică nouă, iconică, a lui Buddha era populară mai ales în regiunea Gandhara (astăzi, Pakistan) în timpul perioadei Kushana și include reprezentări ale iluminării lui Buddha la Bodh Gaya (dedesubt). Aceste reprezentări antropomorfice aduc o nouă fază a artei budiste în care artiștii transmit ideile prin intermediul semnelor corporale speciale (lakshanas) și a gesturilor mâinilor (mudras) lui Buddha. În această imagine antropomorfică a iluminării lui Buddha, artistul îl înfățișează pe prințul Siddhartha așezat pe un tron, înconjurat de demonul Mara și armata sa, care au încercat—fără succes—să oprească ascensia prințului către iluminare. La momentul iluminării, prințul își întinde mâna dreaptă spre sol într-un gest (sau mudra și, în mod specific, bhumisparshamudra) al chemării pământului pentru a fi martor la trezirea sa spirituală. Prin asta, el devine Buddha.

Eseu scris de Cristin McKnight Sethi

Vidya Dehejia, “Aniconism and the Multivalence of Emblems,” Ars Orientalis vol. 21 (1991), pp. 45 – 66.

Susan L. Huntington, “Early Buddhist Art and the Theory of Aniconism,” Art Journal vol. 49.4 (1990), pp. 401 – 408.