Un nou limbaj pictural: Imaginea în arta medievală timpurie

O iluzie a realității

Arta clasică, sau arta Greciei și Romei antice, a urmărit să creeze o iluzie convingătoare pentru privitor. Artiștii care sculptau imaginea zeilor și zeițelor au încercat să redea statuile sub forma unor figuri umane idealizate. Unele dintre aceste sculpturi, cum ar fi Afrodita din Knidos de Praxiteles, erau atât de verosimile încât apăruseră legende despre statui care prind viață și le vorbesc oamenilor. La urma urmelor, despre o statuie a unui zeu sau a unei zeițe din lumea antică se credea că întruchipează divinitatea respectivă.

Calitatea iluzorie a artei clasice a ridicat probleme semnificative pentru primii teologi creștini. Când Dumnezeu a transmis cele zece porunci lui Moise pe Muntele Sinai, Dumnezeu le-a interzis în mod explicit israeliților să-și facă chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. (Exodul 20:4). Primii creștini s-au văzut ca fiind fiii spirituali ai israeliților și au încercat să se supună acestei porunci. Cu toate acestea, mulți dintre primii creștini erau păgâni convertiți care fuseseră obișnuiți cu imagini reprezentative în cadrul procesiunilor religioase. Folosirea imaginilor în ritualurile religioase era atractivă vizual și greu de abandonat.

Tertulian, un autor creștin care a trăit în secolele II și III, a scris un tratat intitulat Despre Idolatrie în care se întreabă dacă artiștii ar putea fi, de fapt, creștini. În textul său, el argumentează că toată arta care caută să se asemene cu ceva sau cineva din natură riscă să fie venerată asemeni unui idol. Aducând frecvent argumente împotriva artistului în calitate de creștini, el recunoaște că există mulți artiști care sunt creștini, unii fiind chiar și preoți. În concluzie, Tertulian îi îndeamnă pe artiști să își abandoneze misiunea și să devină meșteșugari.

Un alt scriitor influent al creștinismului timpuriu, Sf. Augustin de Hipona, a fost deasemenea preocupat de imagistică, dar din motive diferite. În lucrarea sa Soliloquies (386-87), Augustin observă că imaginile, precum actorii, mint. Un actor pe scenă minte pentru că el joacă un rol, încercând să ne convingă de faptul că el este un personaj din scenariu, când de fapt, în realitate, el nu este. O imagine minte pentru că nu este lucrul pe care îl pretinde a fi. Pictura unei pisici nu este o pisică, dar artistul încearcă să convingă privitorul de faptul că este. Augustin nu poate împăca aceste neadevăruri cu modelele adevărului divin și, prin urmare, nu găsește locul pentru imagini în practicile creștine.*

Din fericire pentru artă și istorie, nu toată lumea a fost de acord cu Tertulian și Augustin, iar folosirea imaginilor a continuat. Totuși, stilul și forma acestora s-au schimbat pentru a fi mai compatibile cu teologia.

Arta creștină, care a fost inițial influențată de calitatea iluzorie a artei clasice, a început să se depărteze de reprezentările naturaliste și s-a îndreptat, în schimb, către abstractizare. Artiștii au început să abandoneze convențiile artistice precum umbra, modelarea formei și regulile perspectivei care fac ca reprezentările să pară mai reale. Aceștia nu au mai studiat detaliile din natură pentru a le imortaliza în pictură, bronz, marmură sau mozaic.

În schimb, artiștii au preferat reprezentările plate ale oamenilor, animalelor și obiectelor, care se asemănau doar formal cu subiectele din viața reală. Artiștii nu mai creau minciunile de care îi avertizase Augustin, întrucât aceste imagini abstractizate eliminau măcar o parte din tentațiile idolatriei. Acest stil nou, adoptat pe parcursul mai multor generații, a creat o distanțare confortabilă între noul imperiu creștin și trecutul păgân.

În Europa de Vest, această abordare a artelor vizuale a continuat până la impunerea dominației imperialiste a împăratului Carol cel Mare (800-814) și a Renașterii Carolingiene care a urmat. Controversa asupra legitimității și ortodoxiei imaginilor a continuat și s-a intensificat în imperiul bizantin. Problema s-a rezolvat într-un final, în favoarea imaginilor, în timpul celui de-al doilea conciliu de la Niceea în 787.

Eseu scris de Dr. Nancy Ross

*Există o anumită ironie aici, din vreme ce poziția lui Augustin amintește, într-o oarecare măsură, de scrierile filosofului grec Platon. În cartea a X-a din Republica (c. 360 î.e.n.), Plato descrie lucrul adevărat ca fiind acela creat de Dumnezeu, în timp ce în sfera pământească, un tâmplar, de exemplu, nu poate construi decât o replică a acestui adevăr (Platon folosește patul pentru a-și ilustra argumentul). Platon susține că un pictor care redă patul unui tâmplar creează o iluzie care este cu doi pași mai departe de adevărul lui Dumnezeu.