Istoria evreilor—perioada postbelică

Genocidul survenit asupra evreilor europeni a transformat identitatea evreiască din toată lumea. Evreii din Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Germania și Austria au fost reduși la o mică fracțiune față de numărul lor anterior războiului. Chiar și așa, populațiile evreiești au supraviețuit de-a lungul Europei, inclusiv în Rusia, Regatul Unit și Franța.

Națiunile din vestul Europei au primit un ajutor substanțial din partea guvernului Statelor Unite, iar populațiile evreiești din aceste zone se bazau pe ajutorul organizațiilor evreiești americane. Centrele geografice ale hasidismului din Europa de Est au fost distruse disproporționat în timpul Holocaustului, dar multe secte continuă să supraviețuiască și astăzi pe toate continentele. În 1948, Națiunile Unite au votat unanim pentru un stat independent al Israelului (regiunea era în acel moment sub administrație britanică).

Imediat după terminarea războiului din Europa de Est, sovieticii au continuat să minimizeze importanța rasei, precum au făcut-o și în timpul Holocaustului, dar cu toate că mulți evrei erau comuniști devotați, au început să fie din nou considerați un popor suspect, care nu ar fi putut deveni vreodată tovarăși de încredere. Mai ales în timpul proceselor spectacol sovietice din anii 1950 și '60, evreii au fost îndepărtați din poziții de guvernare și executați în spații publice. Cu toate că Stalin votase pentru crearea Israelului în 1948, aceste procese spectacol au servit ca și "o formă de pedagogie publică prin exemplu"; scopul era să exemplifice faptul că etnicii evrei nu aveau ce căuta în aparatul comunist, că nu erau egali. Chiar și în Uniunea Sovietică, un stat declarat secular, antisemitismul a persistat în timpul deceniilor Războiului Rece. Mulți evrei au reușit să scape de sub cortina de fier, îndreptându-se spre Europa de Vest, Israel sau Statele Unite ale Americii.

Evreii americani din anii 1950 au urmat tiparele altor populații etnice imigrante albe. Mulți au părăsit orașele mari, s-au concentrat pe educație și s-au alăturat mișcărilor contraculturale de la sfârșitul anilor '60 și '70. Evreii americani au stat adesea alături de cei oprimați, fiind proeminenți în mișcarea pentru drepturi civile a anilor ‘60.

Între timp, evreii din țările arabe au emigrat din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, începând cu sfârșitul anilor 1940 și până spre sfârșitul anilor ’60, când naționalismul pan-arabic devenise în exclusivitate musulman și a exclus participarea altor grupuri. Acești evrei au emigrat către Israel, Europa de Vest și Statele Unite. În Franța, populația sefardă din Algeria, Maroc și Tunisia a revigorat viața religioasă și a diversificat obiceiurile unei comunități evreiești care încă se lupta cu traumele celui de-al Doilea Război Mondial.

În lumea modernă, identitatea evreiască poate părea împrăștiată, confuză și fără granițe. În Statele Unite, evreii au prosperat în deceniile postbelice și câteva mișcări au câștigat în popularitate: mișcarea ortodoxă, conservatoare, reformatoare și cea reconstrucționistă. În Europa și Israel, inspirați de aceste mișcări americane, o fracțiune mică de evrei progresiști au format un iudaism liberal, pe lângă alte forme. Din anii ’90 spre prezent, câțiva evrei americani s-au alăturat unui trend global al extremismului religios. În același timp, mișcarea reformatoare a crescut. Separația tradițională dintre bărbați și femei a fost îndepărtată, iar femeile sunt acum integrate în rabinatul din cercurile non-ortodoxe.

Art Spiegelman, artist și autor al Maus, reflecta recent, "Un lucru care mi se pare straniu este felul în care Holocaustul a devenit o parte centrală a evreimii înspre sfârșitul secolului XX.... În așa fel încât oamenii o văd ca și pe o problemă evreiască, nu una a întregii lumi". Omniprezența educației despre Holocaust în cadrul comunității evreiești combinată cu un fel de alienare de la tradiție, a făcut din Holocaust un element unificator care i-a reunit pe evrei. În secolul XXI, tinerii evrei s-au opus Holocaustului ca și element definitoriu pentru evreismul lor și au căutat metode alternative prin care să-și exprime conexiunea lor cu iudaismul. Filmele, muzica sau festivalurile culturale evreiești atrag o audiență evreiască, dar și una non-evreiască. Cel mai mare astfel de festival are loc anual în Polonia și atrage zeci de mii de vizitatori de pe tot globul—faptul că acest festival are loc în țara în care au fost masacrați cei mai mulți evrei în timpul Holocaustului, semnifică o lăsare în urmă a acelei perioade întunecate și deschiderea drumului către noi forme de expresie culturală evreiască.

Un banc popular spune că evreii cred în "cel mult" un Dumnezeu. În timp ce monoteismul este o caracteristică importantă a iudaismului, unii din cei mai mari rabini ai Talmudului au tendințe ateiste, chiar dacă susțin centralitatea Halahei. După cum a scris academicianul Shaye J.D. Cohen, "Evreismul, precum majoritatea—dacă nu chiar toate—celorlalte identități, este imaginat; nu are niciun obiectiv empiric, nicio realitate verificabilă spre care putem să arătăm și să exclamăm, 'Asta e!', Evreismul este în mintea noastră".

Lipsit de oricare autoritate, doctrină sau practică unificatoare, iudaismul este foarte divers și nu poate fi comparat cu niciun concept singular. În schimb, un set de caracteristice precum textele comune, istoria împărtășită și ritmurile vieții religioase evreiești ne pot ajuta să înțelegem o religie modelată atât de originile sale antice, cât și de disjuncția contemporană.

Text scris de Dr. Jessica Hammerman și Dr. Shaina Hammerman

Samuel Freedman, Jew vs. Jew: The Struggle for the Soul of American Jewry (New York: Simon and Schuster, 2000)

Tony Judt, Postwar: A History of Europe Since 1945 (New York: Penguin Books, 2005)

Eli Lederhendler, New York Jews and the Decline of Urban Ethnicity, 1950-1970 (Syracuse: Syracuse University Press, 2001)

Jonathan Sarna, American Judaism: A History (New Haven: Yale University Press, 2004)

Yuri Slezkine, The Jewish Century (Princeton: Princeton University Press, 2004)