O scurtă istorie a reprezentării corpului uman în sculptura vestică

De-a lungul istorie din Vest, există această tensiune, acest conflict dintre naturalism și abstractizare. Și merge înainte și înapoi. Ceea ce dorim să facem în acest video este să analizăm acea tensiune. O să începem prin a ne uita la copia romană a unei sculpturi din Grecia antică. Deci, ne întoarcem în perioada antichității clasice. Perioada când Grecia antică și apoi Roma antică dominau Mediterana și cultura europeană. Aceasta este o sculptură a unui artist pe nume Polykleitos. Se numește Doryphorus, care înseamnă ”purtător de lance”. Inițial, ar fi ținut o lance în mână. Dar motivul pentru care ne uităm la ea, este pentru incredibila reprezentare a corpului uman, într-o poziție pe care o numim contrapost. Este incredibil de naturalistă sau realistică. Naturalism este un cuvânt pe care istoricii de artă în folosesc mereu pentru a vorbi despre cum un lucru arată precum natura. Similar cu ceea ce vedem în lumea din jur. Iar în acest caz, ne uităm la proporții. Înțelegerea contururilor corpului, a musculaturii corpului. O înțelegere a oaselor de sub carne. Și felul în care se mișcă corpul în spațiu și cum își distribuie greutatea când se mișcă. Și cum acea greutate se schimbă odată cu mișcarea corpului. Aici este o înțelegere complicată a corpului, care ajunge tradusă în această sculptură de marmură. Una care arată atât de vie, încât ne așteptăm să se miște și să ne vorbească. Evident, această lucrare a fost făcută de cineva căruia îi păsa foarte mult despre cum arăta corpul uman, despre mecanica corpului uman. Se bazează pe observație directă atentă. Astfel, aici nu avem doar un artist, ci o cultură interesată de știință, interesată de potențialul uman. Acelea sunt moduri bune prin care să descriem cultura Greciei și Romei antice. Haide-ți să mergem vreo 1500 ani în viitor, în orașul Chartres, la sud de Paris, la o catedrală uriașă. Iar pe fața acelei catedrale sunt niște figuri foarte stilizate, figuri de pe fațadă. Acestea sunt atașate de arhitectură. Imediat sesizăm o schimbare semnificativă față de Doryphoros. Doryphoros, purtătorul de lance, era liber. Altfel spus, puteam să mergem în jurul lui. Este important, fiindcă atunci când sculptorul s-a gândit la conceperea sa, s-a gândit cum ar arăta din toate unghiurile. Dar atunci când sculptezi ceva care este atașat de arhitectură, în acest caz de coloane, sculptura medievală, fiindcă suntem în Evul Mediu aici. Sculptorul s-a gândit cum să facă figurile să fie integrate în coloanele din spate. Așa că figurile sunt înalte și alungite, precum coloanele din spatele lor. Când îl privim pe Doryphoros, avem impresia unui om care chiar merge. Aici ne uităm la figuri care nu sunt tocmai în lumea noastră. Sunt deasupra noastră, sunt din altă lume. Și nu ne privesc, nu observă lucrurile din jurul lor. Sunt simboluri ale corpului uman. Putem spune că sunt transcendenți. Că au depășit existența pământească. După căderea Imperiului Roman, ce se întâmplă în Europa de Vest este ascensiunea creștinismului. Corpul uman era mai puțin important decât spiritul. Astfel, adesea în perioada medievală, arta creștină s-a concentrat pe abstractizarea corpului pentru a crea un simbol al spiritului, care, desigur, prin definiție nu are formă. Așa că, nu este surprinzător că artiștii creștini s-au orientat spre acest tip de reprezentare abstractă. Ce vrem să zicem prin abstract. În primul rând, figurile sunt înalte și alungite precum coloanele. Nu seamănă cu un corp, mai mult o formă de coloană. Mai observăm că, uitîndu-ne la veșminte, la hainele care acoperă figurile, nu avem senzația unui corp sub acestea. În schimb, există un interes crescut pentru decorație. Vedem asta în veșminte, o vedem în platformele de sub figuri. Deci, este un fel de echivalare a frumuseții decorative cu spiritualul. Putem vedea acele forme decorative în frumoasele linii ondulate de la baza veșmintelor. Mai putem spune că aceste figuri nu oferă senzația de greutate. Unul din lucrurile care ne fac oameni este faptul că avem corpuri. Ne mișcă prin spațiu și avem greutate. Și simțim asta atunci când ne uităm la Doryphoros. Stă ferm pe sol, se mișcă în spațiu. Dar aceste figuri au picioare înclinate în jos. Nu au cum să stea în picioare așa. Așa că lasă impresia că nu au greutate, care cred că se potrivește calității lor transcendente abstracte. Ne mai uităm și la proporțiile corpurilor lor. Să privim lungimea picioare lor în comparație cu lungimea trunchiurilor sau capetelor. Nu este nimic naturalistic în asta. Sunt atât de alungiți. Dar sunt acestea mai puțin frumoase, sunt mai puțin finalizate față de Doryphoros? Sunt doar diferite, scopurile lor erau diferite. Nu că artistul ar fi fost mai puțin priceput sau că a dorit să-l facă pe Doryphoros, dar i-au ieșit aceste figuri de pe exteriorul Catedralei Chartres. Acestea sunt o expresie a credinței profunde a oamenilor din Evul Mediu. Astfel, Doryphoros și figurile de la Chartres sunt ambele spectaculare, dar răspund fiecare unor nevoi culturale foarte diferite. Putem vedea acest lucru din nou atunci când mergem la Renaștere. Privim acum, vreo 200 ani mai târziu, la o sculptură a marelui sculptor renascentist italian, Donatello. Ne aflăm în Renașterea timpurie, în Florența și, vai, chiar se vede cum artiștii Renașterii privesc înapoi, nu la figurile de pe catedrala din Evul Mediu, dar la arta antică greacă și romană, precum Doryphoros. De notat că Donatello a îndepărtat orice urmă de haine, precum Doryphoros. Aceasta nu este o reprezentare care se preocupă cu modelele veșmintelor. Aici este vorba de mecanica și frumusețea corpului uman. Precum este și la Doryphoros. Trebuie să menționăm că Donatello nu se uită neapărat la sculpturile de la Chartres și le respinge. El respinge modurile în care artiștii Evului Mediu abordau forma umană. Prin asta, Donatello înglobează idea Renașterii. ”Renaissance” este un cuvânt francez care înseamnă renaștere. Și se referă la interesul renăscut în umanismul clasic. În cazul acesta, reprezentarea corpului uman. Și o mare parte a umanismului Renașterii este și un simplu interes în lumea seculară. Un interes pentru lumea naturală. Iar arta devine, din nou, bazată pe observarea lumii vizuale. Așa că povestea este complicată. În Renaștere, avem o întoarcere la o formă anterioară de naturalism. Și devine și mai complicat când ne îndreptăm spre lumea modernă, unde artiștii pot alege între naturalism și abstractizare sau ceva între. Un bun exemplu este artistul din secolul XX, Giacometti. Giacometti avea la dispoziție o întreagă lume de reproduceri. În secolul XX, avem imagini peste tot în jurul nostru. Avem o perspectivă asupra istoriei pe care n-au avut-o multe secole și generații de artiști înainte. Așa că atunci când Giacometti reprezintă corpul uman, nu caută fidelitatea cu natura. Nu caută să rezolve problemele pe care Polykleitos, sculptorul lui Doryphoros, încerca să le rezolve. Poate să facă asta, știe că este ceva de care suntem capabili. În schimb, el caută ceva mai emotiv, ceva, poate, mai filozofic. Vrea să facă acel corp să simbolizeze ceva. Și, cumva, se aproprie de Chartres ca și rezultat. Dar știe și ce a făcut Renașterea, știe ce a făcut lumea clasică și ia decizii foarte conștiente. Giacometti sculptează în perioada de după Al Doilea Război Mondial. Există multe motive pentru care Giacometii a ales să se întoarcă la această abstractizare. Dar, știți ceva, acesta este un subiect pentru un alt video.