Descriem ce vedem: o sculptură (Henry Moore, Figură întinsă)

A descrie ceva pare a fi un lucru simplu, dar descrierea unei opere de artă poate lua timp. Și chiar trebuie să dureze, fiindcă pe măsură ce descriem un lucru, înțelegem mai bine ceea ce vedem și vom putea interpreta mai bine ceea ce vedem. De aceea, descrierea este una din primele abilități pe care le deprinde un istoric de artă. Toată lumea care merge la un muzeu ar trebui să poarte conversații despre ceea ce vede acolo. Și despre asocierile care apar în minte împreună cu descrierea pură. Iată ce nu vom face! Nu o să vorbim despre când a fost făcută sculptura, nu o să vorbim despre contextul istoric, nu o să vorbim despre biografia artistului. Doar vom descrie ce vedem. Văd un corp uman și este mare, unul abstractizat. Nu este o transpunere atentă a anatomiei umane. Văd ceea ce par a fi mâini și picioare și o figură care se întinde pe spate. Nu există îndoială că recunoaștem imediat picioarele, genunchii, trunchiul, coatele, gâtul. Dar, pe măsură ce privim la acele părți individuale ale corpului, începem să vedem alegerile artistului, începem să vedem că acela nu este, de fapt, un cot, acela nu e tocmai un gât, acela nu este un cap. Dar tot le privim în acest fel. Și, cel mai evident, ceea ce diferă de un corp real este cavitatea gigantică... spațiul liber unde ne așteptăm să fie trunchiul. Dar, înainte de a descrie elementele individuale ale sculpturii, să facem niște observații despre material și suprafață. Sculptura este un alb murdar și este atât de fină încât te invită s-o atingi, deși muzeul ar prefera să n-o facem. Are aceste frumoase forme curblineare, care par a fi foarte plăcute la atingere. Dar, într-un fel, culoarea de fildeș murdar se simte precum osul, pare organică. Este complicat fiindcă oasele se află în interior, dar noi vedem exteriorul. Sau este asta o fosilă? A fost îndepărtată pielea? Totuși, figura pare animată. Pare încă intactă. Privind mai atent, vedem forme care par să lipsească... mâinile sau... cel puțin degetele. Tălpile și unele părți ale corpului par să fie duplicate. Ce-mi par a fi niște sâni apar în două locuri în sculptura asta. Ce-mi pare a fi șoldul apare de două ori. Deci nu putem fi prea exacți cu nimic. Ai spus mai devreme că nu sunt degete. Dar există o referință a degetelor, adică degetele au fost abstractizate. Dacă te uiți la mâna stângă a figurii, pare să fie un pumn cu degetele strânse, descris de un oval din sfoară care este încastrat în suprafață. Oricum, artistul a decis să nu ne ofere degete individuale. A decis să nu ne ofere o gleznă și laba piciorului cu degete și arcadă. Dar acela este, totuși, un picior. Uite unghiul în care se termină laba piciorului. Îmi lasă impresia unui călcâi, a unor degete. Și înțeleg unde ar trebui să vină glezna. Este ca și cum artistul mă invită să adaug ce a lăsat el deoparte. Într-un fel, spațiul negativ, spațiul dintre forme, se simte la fel de substanțial ca și formele însele. Spațiul unde ar trebui să fie trunchiul, este gol. Felul în care citim ce pare a fi spinarea... este ridicată, în timp ce forma pare că se sprijină pe coatele sale. Acel spațiu negativ minunat care ne dă impresia că ridică partea de sus a corpului. Și, din cauza acelei ridicări, nu doar în coate și antebrațe, dar și în alte membre nedeterminate, am impresia că nu este doar uman. Este o creatură diferită, aproape o insectă care s-ar putea mișca pe toate cele patru sau șase membre. Există și o tensiune între formele fine, organice, rotunjite și liniile drepte care par să atragă atenția spre un sân, un cot, un umăr. Un contur. Asta e desenarea pe formă. Când mă uit la această sculptură nu mă pot abține să nu mă gândesc la corpul uman, dar am și senzația că privesc un peisaj. Cumva genunchii sunt niște munți îndepărtați, cumva aceasta este o unitate între forma umană și pământul însăși. Este amuzant că spui asta, fiindcă atunci când văd sculptura asta mă gândesc imediat la o figură pe plajă. Deci nu mi-am imaginat doar o figură care se întinde, mi-am imaginat locația naturală a acestei figuri, afară. Arsă de soare. Ba chiar, ridicându-se să prindă razele soarelui. Forma ca o pernă din centrul sculpturii, care poate fi citită simultan ca un piept, ca niște sâni, poate ca un trunchi, ca o formă nedeterminată, creează în mine o senzație aparte. Este senzația pe care o am când îmi arcuiesc spatele. Când privesc această sculptură, simt asta în corpul meu. Astfel, artistul s-a folosit de cele mai simple unelte. A folosit forma în sine, a folosit linia creată cu sfoară. Și reușește să creeze în mine o asociere cu o memorie fizică. Anumite unghiuri ale sculpturii par domoale și nemișcate, pe când altele par tensionate. Dacă ne uităm la ce pare a fi capul, vedem două forme circulare cu o identare în centru ce poate fi un ochi. Și gura deschisă care pare că suspină și care aproape plânge. Așadar, am petrecut doar câteva minute privind la sculptură, dar am dezvoltat o grămadă de asocieri. Am potrivit cuvinte cu ceea ce vedem. Iar acele cuvinte au creat fundația pentru interpretările noastre personale. Cred că, dacă petrec timp descriind, dacă petrec timp uitându-mă atent, chiar și la o lucrare de artă care la început părea dificilă și neclară, care poate că nu mi-a plăcut la prima vedere, acest lucru se schimbă și încep să apreciez ce a realizat artistul.