Arhitectura bizantină în timpul Iconoclasmului

Bizanțul timpuriu (inclusiv Iconoclasmul) c. 330 – 843

Bizanțul mijlociu c. 843 – 1204

A Patra Cruciadă și Imperiul Latin 1204 – 1261

Bizanțul târziu 1261 – 1453

Perioada post-bizantină după 1453

"Perioada de tranziție" a istoriei bizantine, ce corespunde cu Controversa Iconoclastă (o dispută legată de folosirea imaginilor religioase, sau "icoane"), și cu o recesiune economică, nu a fost prielnică pentru producția arhitecturală și, se pare, nici pentru documentarea activităților de construcție. În orice caz, perioada aceasta e martora unor schimbări dramatice și permanente în arhitectura religioasă bizantină, atât în formă, cât și în dimensiune.

Lipsa unor criterii sigure pentru datarea clădirilor care supraviețuiesc i-a pus în dificultate pe cercetătorii Bizanțului. O generație mai veche de cercetători, familiari cu programul arhitectural al împăratului din

Vita Basilii

, i-au privit domnia ca și o perioadă formativă și au putut data o varietate de biserici "de tranziție" din Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin) de până în secolul IX. Niciuna din clădirile menționate în Vita nu mai supraviețuiește, totuși, precum nici alte monumente mărețe ale Constantinopolului secolului IX. au dispărut și ele fără să lase urme și doar o mică parte din temeliile mănăstirilor bine documentate de pe ne-au mai rămas astăzi.

Această perioadă de recesiune și pierderi teritoriale a condus la o scădere a comerțului mediteranean, o reducere a mărimii orașelor și la o mutare socio-economică din mediul urban înspre cel rural. Ceremoniile publice, care adesea îi încorporau pe împărat și pe mai marii bisericii—simboluri ale secolelor trecute—s-au redus și ele, iar liturghia bizantină a devenit mai interioară, cu mai puține procesiuni în exterior. Bisericile au devenit mai mici și mai centralizate, acomodând congregații mai mici și o mai statică. În general, reducerea mărimii construcțiilor bisericești a condus la dezvoltarea unor designuri arhitecturale noi, mai simple.

Precum ne-am putem aștepta, având în vedere importanța Hagiei Sofia, bisericile cu cupole predomină—acestea urmărind o versiune simplificată a dezvoltărilor din epoca lui Iustinian. Ca și o

bazilică cu cupolă

, Hagia Sofia din sec. VI, din Constantinopol, avea o cupolă de 100 de ; cupola bisericii Myrelaion din Constantinopol, de la începutul sec. X, o biserică în

cruce greacă înscrisă

, abia dacă avea o zecime din acea mărime (vezi aici o comparație între planurile celor două biserici).

Dintr-o perspectivă practică, bisericile de mărimi diferite necesitau structuri de rezistență diferite. Pentru bisericile mai mici, și nu erau necesare, iar susținerea internă putea fi redusă doar la .

Bazilica cu cupolă oferea spațiu suficient pentru o congregație mai mare. Biseria cu cupolă în cruce oferea o structură eficientă pentru o congregație medie. Crucea greacă înscrisă era ideală pentru bisericile mai mici, cu o cupolă mai mică de 20 de picioare bizantine în diametru. Acesta din urmă a devenit tipul popular de biserică în secolele de după Iconoclasm.

Un moment crucial din acest proces de dezvoltare ar putea fi reconstrucția Hagiei Irene din Constantinopol (Istanbul), distrusă la cutremurul din 740 și reconstruită mai târziu (vezi aici planul bisericii reconstruite). În timp ce păstrează planul bazilicii cu cupolă, a fost corectată problema structurală a predecesoarei sale (o susținere laterală inadecvată a cupolei) prin adăugarea de transversale peste galerii pentru ca cupola să fie susținută egal din toate cele patru laturi, numită și

unitate cu cupolă în cruce

Această simetrie bilaterală o găsim la rădăcina multor clădiri mai mici în formă de cruce, precum la biserica de mai sus (astăzi Moscheea Atik Mustafa Pașa din Istanbul), construită probabil în secolul IX.

Multe biserici apar ca și reconstrucția sau reconfigurarea unor clădiri mai vechi; în loc să reprezinte un nou model teoretic, acestea exprimă îngrijorările reale ale unei societăți aflate în tranziție. În multe exemple, vedem reducerea în scară a unei bazilici creștine timpurii într-o nouă biserică construită pe aceeași fundație, refolosind multe din aceleași elemente arhitecturale. Întradevăr, despre Hagia Irene din Constantinopol se discută, deseori, ca fiind o clădire , deși mare parte din ei—și al ei sistem structural reformulat—aparține sec. VIII.

În mod similar, Hagia Nikolaos de la Myra (azi Demre, în sudul Turciei) a fost reconstruită în sec. VIII ca și o bazilică cu cupolă pe fundația predecesoarei sale din creștinismul timpuriu. Elemente din vechea clădire au fost încorporate în și în capelele sudice. , cu o cupolă de circa 7.70 m în diametru (înlocuită cu o la renovarea din sec. XIX), a fost extins spre est și vest prin bolți în leagăn și împrejmuit de culoare laterale și un la nivelul solului, cu galerii deasupra. Biserica mai includea și un al doilea culoar la sud cu , deși rămâne neclar care mormânt i-a aparținut lui Nikolaos. Structuri adiționale din secolele următoare au extins clădirea pe toate laturile.

Hagia Sofia din Vize (astăzi Moscheea Süleyman Pașa) are un design similar și poate fi datată undeva după anul 833. Se pare că aceasta ar fi fost biserica episcopală din Bizye, numele vechi al orașului, asociată cu evenimente menționate în vita . Precum la Hagia Nikolaos, a fost refolosită fundația unei bazilici mai vechi. Reconstruită ca și o bazilică cu cupolă, planul său la sol este de bazilică normală, în timp ce galeria include o unitate de cupolă în cruce, precum la Hagia Irene, cu bolți în leagăn transversale ce se întind peste galerii pentru a îmbrățișa o cupolă de circa 6 m în diametru, ridicată peste o cu ferestre.

Tipul de biserică în cruce greacă înscrisă sau în patru coloane pare că s-a dezvoltat tot în aceeași perioadă, conservat foarte bine la Moscheea Fatih (Hagia Stephanos?) din sec. IX, din orașul Trilye (la est de Constantinopol/Istanbul). Precum s-a repetat într-o multitudine de versiuni ulterioare, cupola centrală (cu un diametru de 15 picioare bizantine la Trilye) stă ridicată pe o tobă cilindrică deasupra unor pandantive, susținută pe patru coloane deasupra unui naos pătrățos. Un , conservat parțial, se extinde spre est— este acum un spațiu separat de naos—și este balansat de un nartex la vest. Deși dezvoltările arhitecturale din această perioadă dificilă pot fi atribuite monahismului, mai ales în Bitinia, pe lângă biserici individuale, nu ne supraviețuiesc alte lucruri.

Robert G. Ousterhout, Eastern Medieval Architecture: The Building Traditions of Byzantium and Neighboring Lands (Oxford: Oxford University Press, 2019)