Arhitectura bizantină timpurie de după Constantin

După domnia lui , a apărut un tip de arhitectură religioasă standardizată, în care a fost modelul preferat pentru clădirile congregaționale. Au existat numeroase variaţii regionale: la Roma şi în Vest, bazilicile erau de obicei longitudinale, iar lipseau, precum la Santa Sabina din Roma (522-32) sau Sant'Apollinare Nuovo din Ravenna (c. 490), în timp ce în Est, clădirile erau mai compacte, iar galeriile erau mai des întâlnite, precum la Sf. Ioan Stoudios din Constantinopol (458) sau la Biserica Achieropoiitos din Salonic (începutul sec. V).

Deja, prin sec. V, liturghia devenise standardizată, dar, din nou, cu anumite variaţii regionale, lucru evident în planificarea şi organizarea spațiului bazilicilor. În general, zona altarului era delimitată de restul spațiului printr-o închidere numită

tâmplă

, ce conținea scaune în semicerc pentru cler (sintronon) în curbura . Altarul în sine era acoperit de un

ciboriu

. În naos, un pupitru ridicat, sau amvon, oferea un loc pentru citirea Evangheliei.

Liturghia probabil că a influențat mai puțin crearea de noi design-uri arhitecturale, față de influența avută asupra simbolismului și sanctificării clădirii bisericii. Apar noi tipuri de clădiri, precum cele în plan , , și o varietate de structuri cu planificare centrală.

Astfel de forme probabil că aveau conotații simbolice; de exemplu, planul cruciform ar putea fi o reflexie a bisericii Sfinților Apostoli din Constantinopol sau o asociere cu crucea dătătoare de viață, precum găsim la Santa Croce din Ravenna sau la Santi Apostoli din Milano. Alte design-uri inovatoare probabil și-au avut originea în geometria arhitecturală, precum găsim la enigmatica Rotondă Santo Stefano (468-83) din Roma. Bisericile în plan tetraconc, cândva considerată o formă asociată cu -ul, sunt cel mai adesea catedrale sau biserici metropolitane. Tetraconcul de la începutul sec. V, din Biblioteca lui Hadrian din Atena, a fost probabil prima catedrală a orașului; cel de la Selucia Pieria-Antioch, de la sfârșitul sec. V, a fost probabil o biserică metropolitană.

apar și ele ca și clădiri proeminente de-a lungul imperiului, necesare pentru ceremoniile elaborate adresate adulților convertiți și catehumenilor. Cel mai comun tip de baptisteriu era o clădire octagonală ce găzduia cuva și era atașată unei catedrale, precum vedem la Baptisteriul Ortodox (sau Neonian) din Ravenna, c. 400-450, de mai sus. La Roma, baptisteriul Bazilicii Sf. Ioan din Lateran era o structură octagonală independentă, plasată la nord de absida bazilicii. Construit pe vremea lui Constantin, baptisteriul a fost extins sub Papa Sixtus al III-lea în sec. V, prin adăugarea unui deambulatoriu în jurul structurii centrale. Inscripția compusă de Sf. Ambrozie pentru baptisteriul său din Milano ne clarifică simbolismul acestor clădiri cu opt laturi:

Asociat cu moartea și învierea, acest tip de planificare derivă din roman târziu, dar nu direct de la -ului. Variațiile sunt abundente: la Butrint (Albania de astăzi) și Nocera (în sud-vestul Italiei), de exemplu, baptisteriile au deambulatorii; în Africa de Nord, arhitectura tinde să rămână simplă, în timp ce forma cuvei este elaborată. Cu toate acestea, odată cu trecerea la botezarea bebelușilor și la o ceremonie simplificată, nu au mai fost construite baptisterii monumentale după secolul VI.

Deşi biserica a eliminat treptat marile banchete funerare de la mormintele martirilor, cultul martirilor s-a manifestat în alte moduri, în special prin importanța pelerinajelor și a diseminării . În ciuda acestor lucruri, nu a existat vreo formă arhitecturală standard pentru martyrium, care mai mult depindea de condițiile specifice locației sau de dezvoltările regionale. În Roma, de exemplu, Basilica di San Paolo fuori le mura (Bazilica Sf. Paul din afara Zidurilor), începută în 384, preia modelul Bazilicii Sf. Petru prin adăugarea unui transept imensei bazilici cu cinci nave. La Salonic, Bazilica Sf. Dumitru (sfârșitul sec. V) a încorporat rămășițele unei cripte și a altor structuri asociate cu baia romană în care a fost martirizat Dumitru. În locațiile rurale, au apărut complexuri mari precum la Qal'at Sam'an, adică Sf. Simon, construit c. 480-90 în Siria, care conținea patru bazilici care radiau dintr-un centru octagonal, unde se afla coloana stâlpnicului. Un întreg oraș (Abu Mena), cu o arhitectură bisericeasă tot mai complexă, s-a ridicat în jurul mormântului venerat al Sfântului Menas, în Egipt.

La Hierapolis, în Asia Mică, un mare complex octagonal a fost contruit la mormântul Sf. Filip; în Efes, o biserică cruciformă s-a ridicat la mormântul Sf. Ioan Evanghelistul. Altele aveau forme mai simple. La martyriumul Sf. Tecla, aflat la Meryemlik, c. 480, a fost construită o bazilică cu trei nave deasupra peșterii sfinte. La Sinai, bazilica de secol VI a fost extinsă prin capele laterale, dar locul sfânt—adică—se afla în afara sa, la estul absidei.

Dorința pentru o înmormântare privilegiată a perpetuat tradiția mausoleelor din antichitatea târzie, care erau adesea structuri octagonale sau planificate central. La Roma, mausoleele de sec. IV ale împărătesei și prințesei au fost atașate bazilicilor de cimitir. Capelele cruciforme par că au fost o creație nouă, cu o formă care își deriva semnificația din crucea dătătoare de viață, o relație subliniată la Mausoleul Gallei Placidia, contruit în c. 425, la Ravenna, care era atașat inițial unei biserici cruciforme dedicată Sfintei Cruci. La Constantinopol, succesorii lui Constantin erau înmormântați în rotonda Bisericii Sfinților Apostoli sau în acareturile acesteia.

Monahismul începuse să joace un rol tot mai important în societate, însă din perspectiva arhitecturii, primele mănăstiri duceau lipsă de o planificare sistematică și erau dependente de condițiile locației. Sistemul cenobitic (monahismul comunal) includea spații de locuit, cu chilii pentru călugări, precum și un refectoriu pentru masa comună și o biserică sau capelă pentru rugăciunea comună. Dovezi în acest sens se găsesc la comunitățile din deșerturile Egiptului și Palestinei. La Mănăstirea Roșie de la Sohag, spațiile se află în cadrul unei complex similar unei cetăți, cu toate că rămâne neclar, cu sau fără această îngrădire, unde au locuit călugării. În Deșertul Iudeei, sunt conservate o serie de chilii ale pustnicilor—niște peșteri simple săpate în rocile din zonă.

În general, planificarea urbană din această perioadă urmărește modele romane și elenistice, după cum vedem la orașul iustinian, Iustiniana Prima (Caričin Grad, Serbia de azi). La Gerasa (Jerash, Iordania de azi), la Salonic și în alte părți, planurile existente ale orașelor au fost reconfigurate pentru a oferi proeminență noilor structuri creștine. În Ierusalim și Atena, probabil că a existat o juxtapunere vizuală intenționată a unei noi catedrale creștine alături de templele abandonate, evreiești sau păgâne. În timp ce a legiferat încetarea cultelor păgâne, tot acesta recomanda conservarea clădirii templului și a conținuturilor sale pentru valoarea sa artistică. Înainte de sec. VI, transformarea templelor în biserici era o practică rară.

Arhitectura defensivă a urmat modelele romane. Zidurile Constantinopolului, adăugate de Teodosiu al II-lea (412-13), se înalță ca și o realizare aparte, combinând două rânduri de ziduri defensive cu un șanț de apărare. În mod similar, sistemul de apeducte și cisterne din Constantinopol s-a extins odată cu tehnologia romană pentru a crea cel mai mare sistem de apă din antichitate.

Planificarea standardizată a continuat și în arhitectura domestică. Locuințele mari, excavate în Asia Mică (Sardes, Efes), Africa de Nord (Cartagina, Sbeitla, Apollonia), Italia (Ravenna, Piazza Armerina), Grecia (Atena, Argos) și în alte locuri, includeau gărdini cu portic, săli de audiențe și triclinia (săli pentru servit cina). Marele Palat din Constantinopol și așa-numitul Palat al lui Teodoric din Ravenna erau, în esență, elaborări sau repetări ale modelului vilei romane târzii. Probabil că cele mai semnificative modificări aduse domus-ului (casă) din Antichitatea târzie, au fost creșterea în dimensiune și în numărul spațiilor ceremoniale (săli de audiență și triclinia)—precum vedem la vila de sec. IV din Piazza Armerina (din Sicilia)—și încorporarea capelelor în peisajul domestic—precum vedem la Palatul Dux din Apollonia (Libia de azi). Fenomenul din urmă indică importanța tot mai mare pentru venerarea privată și era o sursă de îngrijorare pentru legislația ecleziastică. Totuși, odată cu schimbările economice și sociale majore, spre sfârșitul perioadei în cauză, domus-ul a dispărut.

Robert G. Ousterhout, Eastern Medieval Architecture: The Building Traditions of Byzantium and Neighboring Lands (Oxford: Oxford University Press, 2019)