Perioadele cronologice ale Imperiului Bizantin

Aceste eseu dorește să introducă perioadele istoriei bizantine, cu atenția îndreptată spre dezvoltările din artă și arhitectură.

În 313, Imperiul Roman a legalizat creștinismul, începând un proces care, într-un final, avea să desființeze tradiția sa păgână, veche de secole. La puțin timp după, împăratul Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma la anticul oraș grecesc Bizanț (astăzi, Istanbul). Constantin a redenumit noua capitală "Constantinopol" ("orașul lui Constantin") după numele său și l-a inaugurat în anul 330. Ca urmare a acestor evenimente, s-a născut Imperiul Bizantin—sau nu?

Termenul "Imperiu Bizantin" este relativ impropriu. Bizantinii își considerau imperiul ca fiind o continuare a Imperiului Roman antic și își spuneau "romani". Folosirea termenului de "bizantin" s-a răspândit în Europa doar după ce Constantinopolul a fost cucerit de către în 1453. Din acest motiv, unii cercetători fac trimitere la Bizanț prin termenul "Imperiul Roman de Răsărit".

Istoria Imperiului Bizantin este remarcabil de lungă. Dacă luăm în considerare istoria Imperiului Roman de Răsărit, de la întemeierea sa din anul 330 și până la cucerirea sa de către otomani în 1453, imperiul a rezistat circa 1123 de ani.

Cel mai adesea, cercetătorii împart istoria bizantină în trei perioade majore: Bizanțul timpuriu, Bizanțul mijlociu și Bizanțul târziu. Totuși, este important de menționat că aceste clasificări istorice sunt invenția cercetătorilor moderni, nu a bizantinilor înșiși. Cu toate acestea, aceste perioade pot fi utile pentru marcarea evenimentelor importante, contextualizarea artei și arhitecturii și pentru înțelegerea tendințelor culturale majore din istoria Bizanțului.

Cercetătării se contrazic adesea când vine vorba de parametrii Bizanțului timpuriu. Pe de-o parte, această perioadă a fost o continuare a societății și a culturii romane—așadar, chiar este corect să spunem că a început în 330? Pe de altă parte, acceptarea creștinismului și mutarea geografică înspre est au condus la inaugurarea unei noi epoci.

Ca urmare a acceptării creștinismului de către Constantin, Biserica s-a bucurat de patronaj imperial, construind biserici monumentale în centre urbane precum Roma, Constantinopol și Ierusalim. În vest, imperiul a avut de înfruntat numeroase atacuri din partea nomazilor germanici din nord, iar Roma a fost prădată de goți în anul 410 și de vandali în 455. Orașul Ravenna, din nord-estul Italiei, a crescut în importanță între secolele V și VI, când a funcționat drept capitala imperială a jumătății vestice a imperiului. Mai multe biserici împodobite cu mozaicuri opulente, precum bazilicile San Vitale și Sant’Apollinare din Classe, confirmă importanța Ravennei în această perioadă.

Sub conducerea împăratului Iustinian I din secolul VI, care a domnit între anii 527–565, Imperiul Bizantin s-a extins, atingând apogeul său teritorial: cuprinzând Balcanii la nord, Egiptul și alte părți din Africa de Nord la sud, Anatolia (Turcia de astăzi) și Levantul (ce include Siria, Libanul, Israelul și Iordania de astăzi) la est și Italia și sudul Peninsulei Iberice (astăzi Spania și Portugalia) la vest. Multe dintre cele mai mărețe monumente arhitecturale ale Bizanțului, precum Hagia Sofia și cupola sa inovatoare din Constantinopol, au fost construite în timpul domniei lui Iustinian.

Urmând exemplul Romei, Constantinopolul a găzduit o serie de spații publice exterioare—precum străzi principale, foruri, dar și un hipodrom (un traseu pentru cursele de cai sau de care de război, cu locuri pentru public)—unde împărații și mai marii bisericii participau adesea la ceremonii publice somptuoase, precum procesiunile.

Monahismul creștin, care a început să prospere în secolul IV, a primit susținere imperială în locuri precum Muntele Sinai din Egipt.

Cu toate acestea, pe la mijlocul secolului VII a început ceea ce unii cercetători numesc "epoca întunecată" sau "epoca de tranziție" din istoria Bizanțului. Ca urmare a apariției islamului în Arabia și a atacurilor ulterioare ale invadatorilor arabi, Bizanțul a pierdut teritorii semnificative, precum Siria și Egiptul, dar și Ierusalimul cu siturile sale sfinte de pelerinaj, un oraș cu o importanță simbolică. Imperiul s-a confruntat cu o scădere a comerțului și cu un declin economic.

În aceste circumstanțe și probabil alimentată de anxietățile legate de soarta imperiului, așa-zisa "Controversă iconoclastă" a izbucnit în Constantinopol în secolele VIII și IX. Liderii bisericii și împărații au dezbătut folosirea imaginilor religioase care îi înfățișau pe Iisus și pe sfinți, unii onorându-le ca și imagini sfinte sau "icoane", alții considerându-le idoli (precum reprezentările cu zeități din Roma antică) și aparent distrugând o parte din ele. Într-un final, în 843, Biserica și autoritățile imperiale au afirmat definitiv folosirea imaginilor religioase și au pus capăt Controversei iconoclaste, un eveniment celebrat de bizantini ca și "Triumful."

În perioada de după Iconoclasm, Imperiul Bizantin s-a bucurat de o creștere economică și a recucerit o parte din teritoriile pierdute anterior. După afirmarea imaginilor în 843, arta și arhitectura au înflorit din nou. Dar cultura bizantină suferise și ea câteva schimbări.

Bisericile Bizanțului mijlociu au elaborat în baza inovațiilor din timpul domniei lui Iustinian, dar erau deseori construite de către patroni privați și aveau tendința să fie mai mici decât mărețele monumente imperiale ale perioadei timpurii. Scara redusă a bisericilor din Bizanțul mijlociu a coincis cu o reducție a marilor ceremonii publice.

Reprezentări monumentale cu Iisus și Fecioara Maria, evenimente biblice și o mulțime de sfinți împodobeau interiorul bisericilor, precum putem vedea în cazul decorațiunilor sofisticate de la mănăstirile Hosios Loukas, Nea Moni și Daphni din Grecia. Însă, bisericile din perioada mijlocie exclud în mare parte înfățișarea florei și faunei lumii naturale, care apărea în mozaicurile Bizanțului timpuriu, poate ca și răspuns la acuzațiile de idolatrie din timpul Controversei iconoclaste. Pe lângă aceste dezvoltări din arhitectură și arta monumentală, ne mai supraviețuiesc din această perioadă și exemple superbe de manuscrise, emailuri cloisonné sau sculpturi în piatră și fildeș.

Perioada Bizanțului mijlociu a fost martora unor tensiuni aflate în creștere între bizantini și europenii din vest (pe care bizantinii îi numeau adesea "latini" sau "franci"). Așa-zisa "Mare Schismă" din 1054 a semnalat diviziunile tot mai pronunțate dintre creștinii ortodocși din Bizanț și romano-catolicii din Europa de Vest.

În 1204, Cruciada a patra—inițiată de europeni vestici, loiali papei de la Roma—s-a abătut de la drumul său spre Ierusalim și a prădat orașul creștin Constantinopol. Multe din comorile artistice ale Constantinopolului au fost distruse sau aduse înapoi în Europa de Vest ca și pradă. Cruciații au ocupat Constantinopolul și au întemeiat un "Imperiu Latin" pe teritoriul bizantin. Liderii bizantini exilați au înființat trei state ulterioare: Imperiul de la Niceea în nord-vestul Anatoliei, Imperiul Trapezuntului în nord-estul Anatoliei și Despotatul Epirului în nord-vestul Greciei și Albania. În 1261, Imperiul de la Niceea a recucerit Constantinopolul și l-a încoronat pe Mihail al VIII-lea Paleologul ca împărat, punând bazele dinastiei Paleolog, care va domni până la sfârșitul Imperiului Bizantin.

Deși Cruciada a patra a generat dușmănie între creștinii din est și cei din vest, cruciații au încurajat schimburile interculturale, fapt care este evident în arta Bizanțului și a Europei de Vest, mai ales în picturile italiene din perioada medievală târzie și din perioada renascentistă timpurie, exemplificate prin noi reprezentări ale Sfântului Francisc, pictat în așa-zisul stil italo-bizantin.

Patronajul artistic a prosperat din nou după ce bizantinii și-au restabilit capitala în 1261. Unii cercetători consideră această înflorire culturală ca fiind "Renașterea Paleologă" (numită după dinastia Paleolog, aflată la conducere). Mai multe biserici deja existente—precum Mănăstirea Chora din Constantinopol—au fost renovate, extinse și bogat decorate cu mozaicuri și fresce. Artiștii bizantini au activat și în afara Constantinopolului, atât în centrele bizantine precum Salonic, cât și în ținuturile învecinate, precum Regatul Serbiei, unde semnăturile pictorilor Mihail Astrapas și Eutihie au fost conservate pe fresce de la sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIV.

Totuși, Imperiul Bizantin nu și-a revenit niciodată complet după lovitura dată de Cruciada a patra, iar teritoriul său a continuat să se micșoreze. Apelurile Bizanțului pentru ajutor militar din partea europenilor din vest, în fața pericolului otoman dinspre est, au rămas fără răspuns. În 1453, otomanii au cucerit, într-un final, Constantinopolul, convertind mare parte din mărețele biserici ale Bizanțului în moschei și punând capăt lungii istorii a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin).

În ciuda căderii definitive a Imperiului Bizantin, moștenirea Bizanțului a continuat. Acest aspect este evident în cazul teritoriilor anterior bizantine, precum Creta, unde așa-numita "Școală cretană" de iconografie a prosperat sub conducere venețiană (o personalitate faimoasă a Școlii cretane a fost Domenikos Theotokopoulos, cunoscut sub numele de El Greco).

Dar influența Bizanțului a continuat să se răspândească și peste fostele sale hotare culturale și geografice, în arhitectura otomanilor, în icoanele Rusiei, în picturile din Italia și în alte părți.