Introducere în arta bizantină

Este un pic problematic să vorbim despre o "artă bizantină", din moment ce Imperiul Bizantin și arta sa s-au întins pe mai bine de un mileniu, penetrând regiuni geografice îndepărtate față de capitala sa, Constantinopol. Prin urmare, arta bizantină include lucrări create din secolul IV și până în sec. XV, cuprinzând părți din Peninsula Italică, marginea estică a lumii slavice, Orientul Mijlociu și nordul Africii. Deci, ce este arta bizantină și la ce ne referim când utilizăm acest termen?

Este util să reținem că arta bizantină este împărțită, în general, în trei perioade distincte:

Bizanțul timpuriu (c. 330–750)
Bizanțul mijlociu (c. 850–1204)
Bizanțul târziu (c. 1261–1453)

Împăratul Constantin a adoptat creștinismul și în anul 330 și-a mutat capitala de la Roma la Constantinopol (astăzi Istanbul), la granița estică a Imperiului Roman. Creștinismul a înflorit și a înlocuit treptat zeii greco-romani care cândva defineau religia și cultura romană. Această schimbare religioasă a afectat în mod dramatic arta creată de-a lungul imperiului.

În această perioadă au fost ridicate primele biserici creștine, inclusiv faimoasa Hagia Sofia (mai sus), care a fost construită în sec. VI sub împăratul Iustinian. Decorațiunile pentru interioarele bisericilor, incluzând aici icoane și mozaicuri, au fost realizate tot în această perioadă. Icoanele, precum Maica Domnului (Theotokos) și Pruncul între Sfinţii Teodosie şi Gheorghe (deasupra), au servit ca și o cale de acces către divinitate pentru credincioși—au servit drept porți spirituale.

În mod similar, mozaicurile, precum cele de la Bazilica San Vitale din Ravenna, au urmărit evocarea lumii cerești. În aceste lucrări, figuri eterice par să plutească în fața unui fundal de aur care nu reprezintă vreun spațiu pământesc identificabil. Prin plasarea acelor figuri în lumea spirituală, mozaicurile le ofereau credincioșilor o punte spre acea lume. În același timp, mozaicurile acestea conțin și mesaje politice care afirmau puterea conducătorilor vremii. În acest sens, arta bizantină a păstrat anumite tradiții ale artei romane.

În general vorbind, arta bizantină se diferențiază de cea romană prin interesul său față de redarea lucrurilor nevăzute—lumea nematerială a raiului și a spiritualului. Prin urmare, interesul greco-roman pentru profunzime și naturalism este înlocuit de un interes pentru aplatizare și mister.

Perioada Bizanțului mijlociu a urmat unei perioade de criză pentru artă, numită și Controversa iconoclastă, în care folosirea imaginilor religioase a fost profund contestată. Iconoclaștii (cei care se temeau că folosirea imaginilor era idolatrie) au distrus astfel de reprezentări, lăsând în urmă doar câteva exemplare din perioada Bizanțului timpuriu. Din fericire pentru istoria artei, lupta a fost câștigată de cei în favoarea imaginilor și au urmat sute de ani de producție artistică bizantină.

Interesele stilistice și tematice ale perioadei timpurii au continuat și în Bizanțul mijlocul, atenția principală fiind îndreptată asupra construirii de biserici și decorarea interioarelor acestora. Totuși, au existat niște schimbări semnificative în cadrul imperiului, care au adus schimbări și în artă. În primul rând, influența imperiului s-a extins în lumea slavă, odată cu adoptarea creștinismului ortodox de către ruși în secolul X. Astfel, arta bizantină a primit o nouă viață în teritoriile slave.

Arhitectura Bizanțului mijlociu s-a îndreptat puternic spre planul centralizat în cruce greacă înscrisă pentru care este recunoscută ahitectura bizantină.

Aceste biserici erau, de obicei, la o scară mult mai mică față de masiva Hagia Sofia din Istanbul, dar, precum Hagia Sofia, acoperișul acestor biserici era mereu definit de către una sau mai multe cupole. Această perioadă a mai fost martoră și la un accent crescut pus pe decorarea exterioarelor bisericilor. Un bun exemplu este Mănăstirea Hosios Loukas din Grecia (deasupra).

Aceasta a fost și o perioadă de creștere a stabilității și bogăției. Astfel, patronii bogați comisionau obiecte de lux private, inclusiv sculpturi din fildeș, precum renumitul Triptic Harbaville (deasupra și dedesubt), care a fost folosit ca și obiect devoțional privat. Precum în cazul icoanei de sec. XVI discutate mai sus (Maica Domnului și Pruncul între Sfinţii Teodosie şi Gheorghe),

acesta îi oferea privitorului o cale de acces spre lumea cerească. Interesant este că se poate vedea aici moștenirea lumii greco-romane, prin conștientizarea masei și a spațiului. Să observăm, de exemplu, întreruperea subtilă a căderii libere a veșmântului în dreptul genunchiului drept, care este adus înainte, la cele două figuri din registrul inferior al Tripticului Harbaville (deasupra). Această intenție de a reprezenta corpul cu un oarecare naturalism reflectă un interes renăscut pentru trecutul clasicist în timpul acestei perioade. Așadar, pe cât de tentant ar fi să descriem toată arta bizantină ca fiind "eteră" și "aplatizată", este mai corect să spunem că arta bizantină este diversă. Au existat multe interese politice și religioase, precum și forțe culturale distincte, care au modelat arta diferitelor perioade și regiuni ale Imperiului Bizantin.

Între anii 1204 și 1261, Imperiul Bizantin a suferit o altă criză: Ocupația latină. Cruciați din vestul Europei au invadat și cucerit Constantinopolul în 1204, imperiul fiind doborât temporar într-o încercare de readucere a imperiul estic în brațele creștinismului vestic (în acel moment, creștinismul se împărțise deja în două ramuri distincte: creștinismul estic ortodox, în Imperiul Bizantin, și creștinismul latin, în vestul Europei).

Prin 1261, Imperiul Bizantin scăpase deja de ocupanții săi vestici și își recapătă statutul de imperiu independent, însă slăbit considerabil. Întinderea imperiului se micșorase, precum o făcuse și puterea sa. Totuși, Bizanțul a supraviețuit până la cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453. În ciuda acestei perioade de bogăție și stabilitate diminuate, artele au continuat să înflorească în perioada Bizanțului târziu, precum o făceau și în trecut.

Deși Constantinopolul a căzut în fața turcilor în 1453—aducând sfârșitul Imp. Bizantin—arta și cultura bizantină au continuat să existe în colțurile îndepărtate ale imperiului, precum a continuat în Grecia, Italia și în Imperiul Otoman, unde a prosperat vreme îndelungată. Imperiul Rus, care începea să se ridice pe vremea căderii Constantinopolului, a continuat ca și moștenitorul Bizanțului, cu biserici și icoane create într-un stil "ruso-bizantin" distinct (deasupra). În mod similar, în Italia, când Renașterea se contura, aceasta a împrumutat foarte mult din tradițiile Bizanțului. Madonna pe tron a lui Cimabue, din 1280–1290, este unul din primele exemple ale interesului renascentist pentru spațiu și profunzime în pictura pe panou de lemn. Dar pictura în cauză se bazează pe convenții bizantine și este pe deplin îndatorată artelor Bizanțului.

Prin urmare, chiar dacă putem vorbi despre sfârșitul Imperiului Bizantin la 1453, este mult mai dificil să trasăm granițe geografice sau temporale în jurul imperiului, fiindcă se întinsese în regiunile învecinate și a persistat prin tradiții artistice mult timp după cucerirea sa.

Eseu scris de Dr. Ellen Hurst