Bijuteriile și moda în Bizanț

În ziua de azi, lucrările artei bizantine sunt găsite adesea în muzee, departe de locurile unde au fost folosite. Din acest motiv, este ușor să uităm că aceste obiecte, cândva, au participat în mod activ la viața bizantină. Acest lucru este adevărat mai ales pentru obiectele purtate pe corp. Cercei, brățări, curele, coliere și veșminte, toate erau menite să fie văzute în mișcare, schimbându-și aparența pe măsură ce reflectau lumina, fiind ascunse și arătate pe corp, în timp ce purtătorii lor—atât femei, cât și bărbați—luau parte la activitățile zilnice și ritualuri. Funcțiile bijuteriilor și hainelor nu erau doar utilitare: arta purtabilă din Bizanț comunica mesaje complexe despre identitatea socială, credințele religioase și preocupările față de bunăstarea fizică și spirituală.

Bizantinii au moștenit de la societățile antice o tradiție foarte dezvoltată a podoabelor corporale, moștenire care includea tehnologii pentru cultivarea plantelor și animalelor care ofereau fibre pentru țeserea textilelor; obținerea și prelucrarea materialelor naturale precum metalele, perlele și nestematele; și cunoștințele necesare pentru producerea materialelor sintetice precum sticla și -ul. Întradevăr, anumite obiecte combinau materialele naturale cu cele create de om, precum brățara de aur de mai jos, din Bizanțul timpuriu, aflată acum la Muzeul Metropolitan de Artă, împodobită cu perle, safire, smaralde, ametist, dar și sticlă.

Perlele erau recoltate din mare și erau, de obicei, de dimensiuni mici. Deseori erau înșirate pe coliere sau erau folosite pentru conturul veșmintelor și bijuteriilor. Pietrele prețioase—precum safirele, ametistele și smaraldele—erau importate de pe tot întinsul Afro-Eurasiei medievale și erau apreciate pentru culorile și formele lor. Bizantinii nu practicau . În schimb, nestematele erau netezite și lustruite pentru a le spori culoarea și luminozitatea.

Nestematele și pietrele semiprețioase erau și ele și cioplite în relief, precum vedem la sigiliul intaglio de mai sus, ce înfățișează Răstignirea și la cameea cu Sf. Gheorghe. Pietrele naturale de mărimi și forme asemănătoare erau și ele foarte apreciate.

Cerceii sau brățările cu design asemănător sau colierele cu elemente repetate impuneau simetria pe corpul purtătorului. Bizantinii apreciau caracteristicile fizice echilibrate și bine proporționate, iar podoabele care evidențiau aceste calități erau la mare căutare. [1]

Exemplele mai rafinate ale bijuteriilor bizantine includeau adesea aur și argint, care erau modelate în forme complexe în așa fel încât aceste obiecte să-și exprime valoarea atât prin materialul folosit, cât și prin meșteșug. De exemplu, perechea de cercei de aur în formă de coșuleț de mai sus, din sec. X-XI, conținea în formele ei mici mai multe tehnici complicate de metalurgie, precum sau . Prin măiestria lor în astfel de tehnici, artizanii bizantini au creat cercei, inele, coliere, curele și brățări de o finețe și complexitate uluitoare.

Bijuteriile din metal mai erau și apoi decorate prin gravare, , și . Metalurgiștii bizantinii erau foarte pricepuți într-o formă rafinată de găurire a metalului cunoscută ca și opus interrasile, care implicara găurirea delicată a metalelor pentru a crea motive decorative. era folosit pentru a evidenția modelele decorative și inscripțiile, precum vedem la brățara bizantină de mai sus, gravată cu proprietarului și la inelul bizantin de mai jos, inscripționat în jurul benzii cu și cu numele și titlul de la curte al proprietarului pe , alături de o scurtă evocare a ajutorului divin, "Doamne, ajută-l pe Leontius, Patrician și Conte al Opsikionului imperial păzit de Dumnezeu."

Bizantinii au realizat bijuterii și din metale mai puțin prețioase, precum ceramica, sticla și din metale de bază precum bronzul și cuprul.

O parte din aceste podoabe mai ieftine imitau obiecte din metale mai valoroase, de exemplu, cataramele și fibulele realizate din cupru aurit sau bronz aurit ca să arate ca aurul.

Combinarea materialelor naturale cu cele create de om este găsită și la aceste podoabe mai puțin luxoase; colierele bizantine timpurii din Egipt, combină chihlimbarul sau coralul cu sticla.

Piesa vestimentară principală din epoca Bizanțului timpuriu era tunica dreaptă, cu un design simplu. Bărbați, femei și copii din toate clasele sociale purtau tunici, care erau produse necroite pentru a fi ajustate mai apoi pe corpul purtătorului cu curele, ace și pliuri. Lâna și inul erau materiale comune pentru toate clasele sociale, în timp ce veșmintele elitelor puteau fi produse din materiale de import, precum bumbacul sau mătasea. Indivizii, din toate clasele sociale, își împodobeau hainele cu decorațiuni. Cele mai elaborate veșminte înfățișau motive iconografice recognoscibile, de exemplu, tunica bizantină din Egipt de mai jos, este decorată cu viniete cu Dionis, zeul păgân al vinului, și adepții săi. Cu toate că societatea bizantină din sec. V-VI, când a fost creată această tunică, era din ce în ce mai creștinizată, literatura greco-romană a continuat să fie prezentă în sistemul educațional bizantin până în secolul XV, iar mitologia păgână era foarte cunoscută, mai ales în rândurile elitei cultivate. Imaginile cu Dionis erau foarte populare pe hainele și textilele domestice, probabil din cauză că el era asociat cu plăcerile băutului, dansului și cu veselia în general.

Erau importante în Bizanț și veșminte realizate de alte culturi. În perioada Bizanțului timpuriu, veșminte de stil sasanid erau obiecte de lux foarte râvnite, fiindcă erau realizate de obicei din mătase scumpă și decorate cu modele complexe. Probabil că mai erau apreciate și pentru croială, iar silueta care se plia pe corp. Croiala care urma formele corpului le deosebea de tunicile fără formă ale modei romano-bizantine. Imitarea stilurilor străine nu era mereu tolerată de către autoritățile bizantine. Prin sec. VI, Procopius, istoric la curtea imperială, i-a criticat pe tinerii bărbați din capitală pentru că se îmbrăcau și își aranjau părul în stil "persan" (mai exact, sasanid) și "". [2]

Veșmintele bizantine sunt cel mai bine conservate în mormintele egiptene din antichitatea târziue, unde clima aridă și urbanizarea modernă relativ limitată, au lăsat un număr mare de cimitire antice neatinse, implicit și obiectele din mormintele acestora. Descoperirile din aceste situri ne arată că, deja de prin sec. XV, chiar și hainele indivizilor nu foarte înstăriți adoptaseră decorațiuni elaborate. Hainele tricotate erau realizate de obicei din lână, care putea fi colorată mai ușor ca inul. Simetria corpului era accentuată de decorațiiunile tunicii care defineau umerii, întinderea verticală a pieptului și lungimea brațelor.

În epoca Bizanțului timpuriu, hainele și bijuteriile erau decorate cu numeroase motive. Unele erau ornamentale, precum cele geometrice și vegetale. În primele secole ale creștinismului, înainte ca această religie să obțină o susținere socială și politică la scară largă, adepții acesteia riscau persecuții. Motivele decorative polisemantice (care comunicau semnificații multiple) le-au permis primilor creștini să evite exprimarea fățișă a afilierii lor religioase: doar cei inițiați în tainele creștine ar fi recunoscut semnificația adevărată a acestor decorațiuni. Multe dintre aceste motive au continuat să fie populare chiar și după ce creștinismul a devenit religia aproape exclusivă a Imperiului Bizantin. De exemplu, vița de vie de pe brățara de aur de mai sus, din sec. VI-VII, putea avea semnificații generale despre bogățiile naturii și viața bună, îl putea evoca pe zeul păgân al vinului, Dionis, sau putea fi înțeleasă ca și un simbol creștin ce trimitea cu gândul la sacrificiul lui Hristos prin referința la vinul Împărtășaniei, vin care devenea în mod mistic sângele lui Iisus în timpul liturghiei creștine. În mod similar, porumbeii de pe brățara realizată în tehnica opus interrasile de mai jos, puteau semnifica plăcerile simple ale naturii sau puteau fi simboluri pentru Duhul Sfânt (unul din cele trei elemente ale trinității creștine—Tatăl, Fiul și Sfântul Duh).

Iconografia evident creștină a devenit proeminentă de prin secolul XV. Crucile și imaginile cu sfinți îi identificau pe purtători ca și creștini, dar facilitau și rugăciunea și protecția divină.

Până în perioada Iconoclasmului (c. 726–843), bijuteriile și veșmintele înfățișau de obicei iconografia tradiției păgâne greco-romane, precum imagini cu zeități ca Afrodita sau Dionis și adepții săi (precum am văzut la tunica discutată mai devreme).

Iconografia clasicistă a fost găsită pe nestematele antice care au fost refolosite în lucrările de artă bizantine, precum inelul de sec. XIV de mai jos, realizat în Constantinopol și conținând o piatră gravată, din epoca romană, înfățișând o a Bonus Eventus ("rezultat bun"), dar gravat cu o frază protectoare din Biblie.

Chiar și după ce mare parte din practicile păgâne au fost reprimate, iar majoritatea populației bizantine s-a convertit la creștinism, iconografia greco-romană a persistat ca și o emblemă pentru

paideia

, servind la afilierea proprietarului sau purtătorului unui obiect cu rafinamentul învățăturilor și culturii clasice, pe care bizantinii au continuat să le asocieze cu antichitatea greco-romană. După Iconoclasm, pe măsură ce creștinismul a ajuns să domine societatea bizantină, iar iconografia mitologică păgână nu mai era comună pe obiectele purtate pe corp, motivele protectoare care își aveau originea în antichitate au persistat, fiind supraviețuitoare ale tradițiilor pre-creștine. De exemplu, așa-numitul Ochi Malefic (sau Deochi; care îl proteja pe purtător de invidia altora), Călărețul Sfânt (despre care se credea că protejează împotriva demonilor și a altor forțe malefice) și Chnoubis (un motiv antic despre care se credea că este eficient împotriva durerilor de cap și afecțiunilor uterului) pot fi găsite în amuletele medievale—chiar și în cele moderne.

Motivele creștine mai funcționau și ca obiecte pentru a proteja sau vindeca prin intermediul materialelor și iconografiei lor. Amuleta bizantină de mai jos, gravată elaborat și înfățișând , este inscripționată cu pasajul biblic relevant (Marcu 5:25-34). Era menită pentru a-l vindeca pe purtător, presupunând că acesta suferea de o afecțiune similară. Materialul obiectului—hematit—se credea că stopa curgerea sângelui, iar imagistica ar fi oferit simpatie, vindecându-l pe purtătorul amuletei (care probabil că este reprezentat de figura rugătoare de pe spate), la fel cum Hristos a vindecat-o pe femeia care i-a atins veșmântul. [3]

În epoca Bizanțului mijlociu, cea mai comună podoabă era . Exemplele din bronz sunt atestate în cantități mari. Acestea sunt decorate cu inscripții și imagini, adesea realizate foarte crud. [4] Construite din două părți unite printr-o balama și un pin, crucile puteau fi deschise și umplute cu substanțe sfinte, precum moaște sau .

Crucile pectorale mai luxuriante probabil că erau făcute din email sau metale prețioase. De-a lungul perioadei Bizanțului mijlociu, medalioanele

engolpion

au devenit o parte integrală a devoțiunii personale și erau asociate cu identitatea unui individ. Unele dintre ele erau făcute din materiale prețioase—aur, email, perle și pietre prețioase—și erau inscripționate cu rugăciuni pentru mântuirea și protecția purtătorului. Engolpionul elaborat de mai jos, îl înfățișează pe Sf. Dimitrie (pe față) și pe soldații-martiri, Serghie și Vah (verso). Un pin din partea de sus poate fi deșurubat pentru a deschide relicvarul. Înăuntru, găsim două ușițe care ascund o în miniatură a lui Dimitrie, care probabil face referire la altarul său de pelerinaj, unde se credea că au loc miracole. O inscripție de pe marginea acestui obiect indică că a găzduit cândva o parte din sângele lui Dimitrie, împreună cu relicva de contact a balsamului miraculos (ulei) excretat la mormântul său: "Credința lui Serghie [proprietarul] poartă alături de el sângele și uleiul lui Dimitrie. Te roagă să-i fi protector, pentru cât va trăi și după moarte, alături de cei doi martiri care au dobândit răsplata."

De-a lungul istoriei bizantine, podoabele personale erau adesea contestate de către comentatorii creștini, care asociau hainele și bijuteriile elaborate cu vanitatea și păcatele trupești. În timp ce anumite autorități ecleziastice recomandau credinciosului să-și împodobească corpul doar cu imagistică creștină, alții criticau astfel de practici ca fiind o formă de devoțiune falsă, argumentând că un creștin adevărat trebuie să-și împodobească sufletul cu fapte bune, nu să aleagă calea ușoară și să-și pună, pur și simplu, un obiect cu simboluri creștine la mână. De-a lungul acestor discuții, este clar că bizantinii puneau mare preț pe aparențele personale, iar materialele, motivele și designurile purtate de cineva erau judecate ca și o reflexie a caracterului social și spiritual al individului.

[1] Myrto Hatzaki, "The Byzantine Ideal of Beauty: Definitions and Perceptions," Beauty and the male body in Byzantium: perceptions and representations in art and text (New York: Palgrave Macmillan, 2009), esp. 26.

[2] H. B. Dewing, trans., Procopius: The Anecdota or Secret History, Loeb Classical Library 290 (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1935), 78-81.

[3] Jacquelyn Tuerk Stonberg, "An Early Byzantine Inscribed Amulet and Its Narratives," Byzantine and Modern Greek Studies (1999): 25-42.

[4] Brigitte Pitarakis, Les croix-reliquaires pectorales byzantines en bronze (Paris: Picard, 2006).

Christopher Entwistle și Noël Adams, Intelligible Beauty: Recent Research on Byzantine Jewellery (Londra: British Museum, 2009)

Brigitte Pitarakis, "Objects of Devotion and Protection," din Byzantine Christianity, editat de Derek Krueger și Denis R. Janz, A People’s History of Christianity 3, 164-81 (Minneapolis: Fortress Press, 2010).

Thelma K. Thomas, ed. Designing Identity: The Power of Textiles in Late Antiquity (Princeton: Princeton University Press, 2016)

Alicia Walker, “Bodily Adornment in Byzantium: Objects and Images,” din The Oxford Handbook of Byzantine Art, ed. Ellen Schwartz (Oxford: Oxford University Press, 2021)

Warren T. Woodfin, The Embodied Icon: Liturgical Vestments and Sacramental Power in Byzantium (Oxford: Oxford University Press, 2011)