If you're seeing this message, it means we're having trouble loading external resources on our website.

Dacă sunteţi în spatele unui filtru de web, vă rugăm să vă asiguraţi că domeniile *. kastatic.org şi *. kasandbox.org sunt deblocate.

Conţinutul principal

Trebuie arta să fie frumoasă? Bătrânul chitarist al lui Picasso

Beth și Steven se întreabă ”Trebuie arta să fie frumosă?” în timp ce se uită la pictura lui Pablo Picasso, Bătrânul chitarist, sfârșitul anului 1903 - începutul anului 1904, ulei pe panou, 122.9 x 82.6 cm (Art Institute of Chicago, © 2018 Estate of Pablo Picasso).

vorbesc: Dr. Beth Harris și Dr. Steven Zucker

.
Creat de Beth Harris, Steven Zucker, şi Smarthistory.

Transcript video

(muzică) Cred că adesea facem presupunerea că arta este frumoasă, dar este necesar? Trebuie arta să fie frumoasă? Beth - Se întâmplă să spunem: "Ei, acest lucru este urât, deci nu poate fi artă." Ca istoric de artă, a devenit clar pentru mine că sunt multe idei diferite despre frumusețe, că fiecare cultură are ideile ei. În timp, ideile despre frumos se schimbă. Steven - Pe parcursul vieții, ceea ce am considerat a fi frumos s-a schimbat. Asta sugerează că nu există o noțiune fixă despre ce este frumos. În orice caz, majoritatea vom fi de acord că un trandafir este frumos și un gândac de bucătărie este urât. Iar asta face referire la un filozof german din sec. XVIII pe nume Kant, care a petrecut mult timp gândindu-se cum definim ceea ce este frumos. Este ceea ce filozofii numesc studiul esteticii. Și au fost multe studii despre faptul că oamenii par atrași de forme care sunt simetrice, forme care au anumite proporții. Poate există un adevăr biologic despre ce este frumos pentru ființele umane. Iar ca istoric de artă, mă interesează felul în care noțiunile despre frumos s-au schimbat în timp. Filozoful grec Pitagora credea că frumosul este legat de un fel de armonie universală și atunci când producem ceva care reflectă acele armonii, vedem acele lucruri ca fiind frumoase. Apoi, există problema următoare: Cine determină ce este frumos? Cred că în sec. XXI suntem foarte confortabili cu ideea că frumosul este ceva determinat de experiența personală a fiecăruia. Dar nu așa au stat lucrurile în trecut. Ei bine, trăim într-o eră când individul este suprem. Formele vechi de autoritate care ne-ar fi spus ce este frumos nu mai există în același fel pentru noi. În sec. XIX și sute de ani înainte, academiile de artă decideau ce era era frumos. Și este interesant să te gândești cum academiile, academiile regale din Europa, au determinat ce era frumosul. Iar asta se baza pe cultura Greciei și Romei antice. Și așa artiștii s-au concentrat pe înțelegerea unui fel de proporție ideală, mai ales pentru corpul uman. Asta a devenit preocuparea principală. Academiile au promovat un concept al idealului. Era un standard pe care artiștii încercau să-l atingă. Și toată educația artistică s-a concentrat pe capacitatea de a atinge acel tip de frumusețe. Dar asta trebuie să fi fost atât de asupritor. Probabil că era sufocant pentru artiști. Beth - Este interesant să privim în trecut către sec. XIX și la artiști precum Courbet și critica artistică a lui Baudelaire, ambii promovând o idee despre frumos, specifică vieții pe care o trăiește individul. Adică o frumusețe care era contingentă și deloc eternă, pentru că străzile moderne ale orașului pe care toată lumea le-ar fi numit atunci urâte, puteau fi văzute și ca frumoase. Steven - Nu este o coincidență că acel scriitor și acel artist au trăit vremuri când autoritatea monarhului era contestată. Beth - Contestarea unei idei unice despre frumusețe era foarte importantă pentru artiști. Ne aflăm în galeriile etajului trei al Institutului de Artă din Chicago, admirând o pictură foarte faimoasă de Pablo Picasso. Este ”Bătrânul chitarist” din perioada lui albastră. Privim lucrarea unui artist tânăr și, din poziția noastră din sec. XXI, ar putea fi relativ ușor să vedem pictura aceasta ca fiind frumoasă. Pentru cineva care privea pictura când era nouă, în 1903 - 1904, ar fi fost nespus de urâtă și o pot spune cu certitudine analizând felul în care artistul deformează corpul uman. Beth - Picasso nu este primul artist de la sfârșitul sec. XIX care făcea asta. Dar o face la un nivel extrem. Vedem un bărbat în zdrențe. Ochiul său este închis, o referință la faptul că este orb, dar cântă, totuși, la o chitară. Gâtul lui este înclinat într-un mod imposibil, dar care este și foarte expresiv. Steven - Au fost multe momente în istorie când artiștii au distorsionat corpul pentru anumite scopuri. Este clar că Picasso privește în urmă, la marele pictor spaniol, El Greco, cel care a atenuat și a distorsionat corpurile pentru a crea o impresie sporită a spiritualului. Privim o figură care este foarte aproape de noi, nu există spațiu liber în spatele lui. Avem aceste planuri plate de culoare și chitara în sine este aproape complet văzută frontal, gâtul este înclinat în jos spre chitară ca și cum întregul lui corp este absorbit de muzica pe care o cântă. Această figură, în singurătatea ei, găsește alinare în arta sa. Steven - are parte de o experiență estetică prin acea muzică aproape identică experienței estetice pe care o am eu când stau în fața acestei picturi. Așa că, Picasso face ceva extraordinar. Construiește un pod între experiența melancolică din această pânză și experiența pe care o am eu. Beth - Într-un fel, Picasso ne oferă o pictură în care nu o putem vedea pe niciuna. Figura este închisă în această formă dreptunghiulară. Este un personaj care se află în lumea lui. Astfel, cred că Picasso creează această experiență universală și, din acest motiv, îmi crește empatia pentru acest om, pentru situația sa. Face acest lucru prin diferite moduri. O face prin distorsionarea corpului, o face prin folosirea nuanțelor albastre, maronii, verzi și negre. O face și prin proximitatea lui, dar mai produce și un sentiment de empatie prin sărăcia evidentă a acestei figuri. Beth - Acesta este un om care se simte expus elementelor lumii. Totuși, acele elemente nu pătrund în această pictură. Steven - Hai să ne întoarcem la problema "Ce este frumosul?". Să decidem dacă această pictură este, de fapt, urâtă. Voi susține că empatia pe care artistul o creează este în sine o formă a frumosului. Poate că este o formă mai profundă a frumosului decât o frumusețe banală, decât imaginea unui trandafir. Beth - O altă imagine a unui orb cântând la chitară s-ar putea să nu aibă același efect. Elementele formale, împreună cu subiectul, sunt cele care ne impresionează. (muzică)