Cum funcționează perspectiva la un punct de fugă

(muzică) Acesta este un video despre elementele perspectivei liniare, cu niște istorie pe lângă. Ador perspectiva liniară. Cum să nu iubești perspectiva liniară. Este precum o formulă magică. Privește ce Paolo Uccello a reușit să facă la doar câteva decenii după ce a fost descoperită perspectiva liniară. Deci, perspectiva liniară este o metodă de a recrea lumea tridimensională pe o suprafață bidimensională. Și este foarte precisă. Să privim acest Paulo Uccello. Acest ”Studiu de potir”. Nu a fost făcut pe un calculator. A fost făcut cu un creion și cerneală pe hârtie. Fără Photoshop. Fără Photoshop. Să vorbim un pic despre istoric și apoi o să vorbim despre cum se realizează. Ok. Să începem cu problema care exista. Ok. Aici avem o pictură de la începutul anilor 1300 a unui artist numit Duccio, care picta la Siena. Vedem că Duccio este interesat de crearea unui spațiu pământesc pentru îngerul Gabriel și Maria, doar că spațiul nu prea are sens. Ok. Deci, avem o cameră destul de normală aici. Vedem grinzile din tavan. Vedem arhitectura. Vedem ușile. Deci, este foarte interesat să pună figurile într-un spațiu real. Problema este—și nu mă înțelege greșit. Îl ador pe Duccio. Dar problema este că Duccio nu construiește acest spațiu arhitectural într-un fel care arată logic pentru ochiul nostru. Cred că, probabil, nu era o probleme pentru Duccio. Dar era o problemă pentru artiștii de 100 de ani mai târziu care aveau scopuri diferite. Scopul lor fiind un realism precis pe acea suprafață plată. Ok. Înainte de a-l lăsa pe Duccio, hai să fim nedrepți pentru o secundă și să găsim ce este greșit. Ok. Ok. Pentru început, grinzile tavanului de aici se contrazic spațial cu scaunul pe care stă Fecioara Maria sau cu acest mic stand pentru Biblie pe care îl vedem aici sau cu liniile create de vârfurile capitelurilor acestor balustrade. Nimic din toate acestea nu are sens. Corect. Nu este un spațiu rațional. Există un interes crescut în anii 1400 pentru raționalism. Aceea fiind perioada pe care o numim Renaștere. Da. Renașterea timpurie. Așa că, în Florența, în 1420, Brunelleschi—hai să punem o pictură de-a lui Brunelleschi. Ok. Iată-l, Filippo Brunelleschi. Iar el descoperă—unii ar spune redescoperă, fiindcă se crede că poate grecii antici și romanii au avut asta înainte—dar el descoperă perspectiva liniară. A fost un geniu. Era un om al Renașterii. Era arhitect. Era inginer. Era sculptor. Conform tradiției, s-a dus la Roma și a studiat clădirile antice romane, ruinele și dorea să le poată schița cu precizie. Și a dezvoltat acest sistem, perspectiva liniară, ca o modalitate pentru a face asta. În 1420, la Florența, el a demonstrat acest sistem. Iar 15 ani mai târziu, alt geniu renascentist, Alberti, a transpus în scris ce descoperise Brunelleschi. A explicat sistemul perspectivei liniare pentru artiști. Așa că publică o carte numită ”Pictura” în 1435 și avem o ediție mai târzie a acelei cărți chiar aici. Înăuntrul cărții, el ne oferă formula pentru perspectiva liniară și asta avem aici. Să vorbim pentru un moment despre cum funcționează sistemul. Ok. Să mergem mai jos și să facem o diagramă a perspectivei liniare. Ok. Nu pot să fac potirul lui Paolo Uccello, dar pot desena o structură de bază a perspectivei liniare. Ok, hai. Ok. Mai întâi, trebuie să înțelegem că perspectiva liniară la un punct de fugă, câteodată numită perspectivă științifică, este compusă din trei elemente de bază. Un punct de fugă, o linie de orizont și linii ortogonale. Să începem prin a crea un interior simplu. Voi desena un dreptunghi aici. Deci, asta este pictura ta. Suprafața ta plată. Exact. Și voi decide că punctul de fugă trebuie să fie chiar în mijloc. Ok. Așa că voi pune punctul de fugă undeva pe aici. Ok. Ok? Ia să vedem acum. De ce nu îl notezi cu PF (VP) ca să ținem minte că este punctul de fugă. Ok. Deci acela este punctul de fugă. Acum vreau să trasez o serie de linii care merg spre marginea de jos. Pe acestea le putem considera un fel de parchet, nu-i așa? Iar artiștii puteau face asta cu mult înaintea perspectivei liniare. Artiștii nu au avut vreodată o problemă cu asta. Corect. Asta fiindcă o construiau intuitiv. Și intuitiv, când ne uităm la lumea din jur, vedem pereții dintr-o cameră ca și cum, dacă ar continua, s-ar întâlni. Sau scândurile pardoselii s-ar putea întâlni și ele. Este destul de intuitiv. Nu voi adăuga doar o podea acestei camere, dar voi pune și două ferestre. O să le facem foarte simple. Voi mai pune două verticale aici. Și toate acestea se vor întâlnii în mijloc, la punctul de fugă. Voi folosi radiera acum doar pentru a curăța pe aici, ca să mai scăpăm de liniile în plus, că să facem totul ceva mai clar. Și voila. Pare a fi o fereastră— Ok. Avem o fereastră. —care începe să se formeze. Dar uite care e problema. Problema este dacă nu vrei să ai parchet și vrei în schimb o podea din plăci, atunci aveai o problemă. Fiindcă știm intuitiv că liniile orizontale trebuie să se aproprie pe măsură ce merg în spate. Asta-i problema, este greu să ne dăm seama exact care sunt acele proporții pe măsură ce devin mai dense și mai dense, îndepărtându-se, astfel încât podeaua nu mai este vizibilă. Ceea ce se întâmpla des în picturile din Trecento. Ideea este că plăcile devin din ce în ce mai mici, fiindcă așa tind să facă lucrurile când se îndepărtează de noi. Sau arată ca și cum fac asta. Corect. Ce a scris Alberti în ”Pictura” este că trebuie să avem un al doilea punct în spațiu, în afara cadrului lucrării, care este la nivelul ochilor noștri. Deci, o să-l pun aici. Este la același nivel cu punctul de fugă, nu? Și am denumi acest punct, cum? El este H. Aceasta este linia orizontului. Pe care am ratat-o, dar uite-o acolo. Ok. Ok. Apoi, ce voi face—și aș face asta, desigur, mai precis cu o riglă— este să mai trasez o serie de linii din acel punct secundar— Din punctul exterior. Corect. Și să-l conectez cu fiecare scândură, ok? După cum putem vedea, unghiurile devin mai extreme pe măsură ce avansăm. Corect? O fac cu mâna liberă, deci este mai greu de văzut, dar înțelegeți ideea. Ceva foarte interesant s-a întâmplat, pot trasa o linie orizontală la acea primă intersecție—se vede?— mergând de-a lungul cadrului. O văd. Acum pot trasa o a doua linie la a doua intersecție, chiar aici și așa mai departe. Iar ele devin mai comprimate pe măsură ce se duc în spate. Iar iluzia ar trebui să fie, atunci, un fel de comprimare în spațiu. Cred că totul ar deveni mai clar dacă aș șterge puțin. Ok. Cât timp ștergi, aș vrea să vorbesc despre acel cuvânt, iluzie. Ok. Fiindcă este esențial pentru toate acestea. Absolut. Ceea ce vor artiștii să facă este să creeze o iluzie a realității pe această suprafață bidimensională. Alberti spunea că o pictură ar trebui să fie ca o fereastră. Într-un fel, nu vedem suprafața bidimensională. Suprafața bidimensională devine ceva prin care te uiți la o lume care este o continuare a lumii noastre. Deci, ideea iluziei foarte convingătoare era foarte importantă pentru artiștii Renașterii, precum Masaccio sau Piero della Francesca sau Andrea Mantegna. Acum doar voi umple câteva dintre aceste plăci, alternând, ca să putem avea senzația spațiului acestei podele. Ups. Funcționează? Chiar și cu liniile astea strâmbe, pe această tabletă, funcționează, în mare parte. Nu se putea mai strâmb, nu-i așa? Dar cred că se înțelege ideea, oricum. Dacă ar fi să scap de aceste linii și, de fapt, să scap de punctul de fugă complet și să desenez acum peretele din spate, obținem ceva care seamănă cu un spațiu interior. Cum rămâne cu amplasarea figurilor? Ah. Chiar îmi dai de lucru. Scuze. Poți să o faci? Nu știu. Să vedem. Dacă ar fi să desenăm o figură, la ce trebuie să fim atenți este să ne asigurăm că nivelul privirii figurii este aproximativ la linia orizontului. Deci, aș pune figura cam pe aici. Și dacă ai pune o figură mai aproape noi sau mai departe de noi? Dacă aș pune o figură mai aproape de prim-plan, nivelul privirii ei trebuie să fie tot la linia imaginară a orizontului. Dar, desigur, acum va fi mai mare. Corect. Cred că aceasta este partea contraintuitivă. Capetele sunt la același nivel, dar picioarele lor sunt la niveluri diferite. Foarte adevărat. Tot Alberti spunea că acel nivel al privirii, acea linie de orizont, ideal ar fi și nivelul ochilor privitorului pentru ca perspectiva să funcționeze perfect. Ok. Deci, avem ortogonalele, liniile diagonale care se întâlnesc la punctul de fugă. Știm că punctul de fugă este un punct pe linia orizontului și înțelegem cum corespund acestea cu privitorul și crearea unei iluzii a spațiului. Să ne uităm la ce, cineva care știe să deseneze, poate face cu asta. Ok. Să ne uităm la lucrarea lui Leonardo da Vinci Cina cea de taină. Ok. Deci nu e vorba despre tine. Deloc. Cineva care știe să deseneze. Ok. Aici este ”Cina cea de taină” a lui Leonardo. Interesant este că, imediat după ce Brunelleschi descoperă perspectiva liniară, artiști ca Masaccio încep s-o folosească. Dar realizează că pe lângă crearea unei iluzii a spațiului, poate atrage atenția privitorului către punctul de fugă. Așa că artiștii încep să o folosească, nu doar pentru a crea acea iluzie, dar încep s-o folosească în mod expresiv. Iar asta vedem la Leonardo. Nu doar că Leonardo crează acest superb spațiu perspectival, dar ne și concentrează atenția pe Iisus Hristos din centru, care este punctul de fugă. Corect. Ne ghidează ochiul, atenția, către divin. Deci, aici avem ”Cina cea de taină” a lui Leonardo și putem cu siguranță să deducem, intuitiv, ortogonalele și punctul de fugă. Dar să mergem mai jos și să ne uităm la diagramă. Ok. Iată-ne. Deci, este interesant. Privirile lor sunt, practic, pe linia orizontului. Și, desigur, vedem punctul de fugă, punctul unde se intersectează toate ortogonalele, care este chiar aici. Astfel avem toate aceste linii care merg dintr-o parte în alta a peretului și toate conduc ochiul spre Iisus Hristos din centru. Iar acele linii sunt linii ortogonale. Și cam asta este. Așa funcționează. Perspectiva liniară. (muzică)