If you're seeing this message, it means we're having trouble loading external resources on our website.

Dacă sunteţi în spatele unui filtru de web, vă rugăm să vă asiguraţi că domeniile *. kastatic.org şi *. kasandbox.org sunt deblocate.

Conţinutul principal

Introducere în analiza istorică a artei

de Dr. Robert Glass
De ce o operă de artă arată cum arată? Cine a făcut-o și de ce? Ce semnifică? Astfel de întrebări stau la baza investigațiilor în istoria artei. Istoricii de artă se folosesc de diverse tipuri de analiză pentru a putea oferi răspunsuri. Acestea au variat de-a lungul timpului și continuă să evolueze, dar, în general, se pot distinge trei categorii. În cadrul eseurilor și videourilor de pe Smarthistory, diferite tipuri de analiză sunt folosite, deseori fără a le identifica în mod explicit. Dacă devenim familiari cu cele trei categorii de mai jos, vom fi capabili să le recunoaștem.
Figură așezată (Seated Figure), teracotă, sec. XIII, Mali, regiunea deltei interioare a Nigerului, poporul Djenné, 25/4 x 29.9 cm (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Figură așezată (Seated Figure), teracotă, sec. XIII, Mali, regiunea deltei interioare a Nigerului, poporul Djenné, 25/4 x 29.9 cm (The Metropolitan Museum of Art, New York)

Arta ca și obiect fizic

Stânga: Femeie cu tablete de ceară și stilus (Woman with wax tablets and stylus), c. 50 e.n., frescă (National Archaeological Museum, Napoli, Italia) (foto: Carole Raddato, CC BY-SA 2.0); centru: Iustinian (detaliu), Iustinian și însoțitorii (Justinian and Attendants), mozaic, peretele nordic al absidei, San Vitale, Ravenna, Italia, c. 547 (foto: Dr. Robert Glass); dreapta: Regele David (detaliu), fereastra nordică a transeptului, Catedrala Notre Dame de Chartres, c.1145 și 1194-c.1220, Chartres (Franța) (foto: © Dr Stuart Whatling)
Stânga: Femeie cu tablete de ceară și stilus (Woman with wax tablets and stylus), c. 50 e.n., frescă (National Archaeological Museum, Napoli, Italia) (foto: Carole Raddato, CC BY-SA 2.0); centru: Iustinian (detaliu), Iustinian și însoțitorii (Justinian and Attendants), mozaic, peretele nordic al absidei, San Vitale, Ravenna, Italia, c. 547 (foto: Dr. Robert Glass); dreapta: Regele David (detaliu), fereastra nordică a transeptului, Catedrala Notre Dame de Chartres, c.1145 și 1194-c.1220, Chartres (Franța) (foto: © Dr Stuart Whatling)
Ulei și pigmenți pe pânză, marmură sculptată, fibre țesute, o cupolă de beton — majoritatea lucrărilor de artă și arhitectură sunt lucruri fizice. Astfel, un factor determinant pentru modul în care acestea arată este materialul din care sunt făcute. În arhitectură, cuvântul folosit pentru acestea este pur și simplu materiale. În artă, mai este folosit și termenul mediu (plural: mediumuri sau media, în engleză).
Materialele au proprietăți specifice care dictează felul în care pot fi manipulate și efectele pe care le pot produce. De exemplu, marmura va crăpa sub propria sa greutate dacă nu este balansată și susținută corespunzător, fapt care impune limite pentru formele sculptate sau proiectele arhitecturale care se folosesc de acest material. Pictura în frescă, vitraliile și mozaicurile sunt capabile să creeze imagini uluitoare, dar calitățile lor vizuale diferă semnificativ din cauza proprietăților fizice distincte și a metodelor de lucru ale fiecărui mediu. Acest ultim aspect — felul în care un mediu este lucrat sau folosit — se numește tehnică. Împreună, materialele și tehnicile determină caracteristici vizuale de bază și parametrii în care trebuie să lucreze un artist sau un arhitect.
A învăța să recunoaștem mediumuri și tehnici specifice și cum au fost folosite acestea în istorie sunt abilități fundamentale în istoria artei. Nu doar că ne permit să înțelegem logica din spatele unor calități vizuale specifice, dar ne pot ajuta să identificăm unde și când o lucrare a fost făcută din moment ce anumite mediumuri și tehnici sunt caracteristice pentru anumite perioade și locuri.
Conservarea
Progresele tehnologice au dus la noi metode de analiză a materialelor și tehnicilor. Astăzi, această cercetare este efectuată în primul rând de către restauratori, care fac și munca de conservare. Deoarece arta și arhitectura, ca toate lucrurile fizice, sunt supuse efectelor corozive ale timpului și mediului, știința conservării este un domeniu crucial. Formarea în conservare și restaurare implică de obicei cursuri de chimie și istoria artei, precum și practicarea artei.
În timp ce principala misiune a restauratorilor este conservarea, tehnicile lor investigative pot fi benefice și istoricilor de artă. Tehnologii precum radiografia prin raze X, iluminarea ultravioletă și reflectografia infraroșie pot dezvălui aspecte ale obiectelor care sunt invizibile ochiului liber, precum interiorul unei statui din bronz, modificările aduse unei picturi sau desenul de sub o suprafață pictată. Fluorescența cu raze X poate identifica pigmenții din vopsea sau compoziția metalelor după profilul lor chimic. Dendrocronologia poate stabili cea mai timpurie dată în care ar fi putut fi realizat un obiect de lemn pe baza modelelor de creștere ale inelelor copacilor. Analizarea materialelor și tehnicilor prin astfel de metode poate ajuta istoricii de artă să răspundă la întrebări despre când, unde, cum și de către cine a fost realizată o lucrare.
Egon Schiele, Portretul lui Wally Neuzil (Portrait of Wally Neuzil), 1912, ulei pe panou de lemn, 32 x 39.8 cm (Leopold Museum, Viena)
Egon Schiele, Portretul lui Wally Neuzil (Portrait of Wally Neuzil), 1912, ulei pe panou de lemn, 32 x 39.8 cm (Leopold Museum, Viena, Austria)

Arta ca și experiență vizuală

Majoritatea artei captivează vizual privitorul. În timp ce materialele și tehnica determină ceea ce este posibil, aspectul final al unei opere este rezultatul a numeroase alte alegeri făcute de către artist. Un artist care pictează portretul unei femei în ulei pe pânză trebuie să decidă mărimea și forma pânzei, dimensiunea femeii, unde să o plaseze în lucrare și tipurile formelor, liniilor, culorilor și trăsăturilor de penel pe care să le folosească pentru a reprezenta modelul și împrejurimile sale. Într-o operă de artă convingătoare, nenumărate variabile precum acestea și multe altele se reunesc pentru a crea o experiență vizuală cuceritoare.
Analiza vizuală (formală)
Istoricii de artă folosesc analiza vizuală pentru a descrie și înțelege această experiență vizuală. Deseori numită analiză formală din cauză că se concentrează mai mult pe formă și nu pe subiect sau contextul istoric, aceasta este compusă de obicei din două părți: descrierea aspectelor vizuale ale unei lucrări și analiza efectelor acestora. Pentru a descrie sistematic proprietățile vizuale, istoricii de artă se bazează pe un set stabilit de termeni și concepte. Acestea includ caracteristici precum formatul, proporția, compoziția și punctul de vedere; tratarea figurii umane și a spațiului și utilizarea formei, liniei, culorii, luminii și texturii.
În descrierea calităților vizuale, analiza formală identifică de obicei anumite aspecte ca și contribuitoare la impresia generală a unei lucrări. De exemplu, o formă liniară proeminentă poate sugera forță dacă este dreaptă și verticală, grație și senzualitate dacă este sinuoasă sau stabilitate și calm dacă este lungă și orizontală. Contrastele clare dintre lumină și umbră ar putea face o imagine să pară mai îndrăzneață și dramatică, în timp ce luminozitatea redusă ar putea sugera blândețe și intimitate. În trecut, analiza formală presupunea că există un anumit nivel elementar de universalitate în răspunsul uman la forma vizuală și a încercat să descrie aceste efecte. Astăzi, metoda este înțeleasă ca fiind mai subiectivă, dar în continuare apreciată ca și un exercițiu critic și mijloc de analiză a experienței vizuale, în special în cursurile introductive de istoria artei.
Jacques-Louis David, Jurământul Horațiilor (Oath of the Horatii), 1784, ulei pe pânză, 3.3 x 4.25 m, pictat în Roma, expus la salonul din 1785 (Musée du Louvre, Paris)
Jacques-Louis David, Jurământul Horațiilor (Oath of the Horatii), 1784, ulei pe pânză, 3.3 x 4.25 m, pictat în Roma, expus la salonul din 1785 (Musée du Louvre, Paris)
Stilul
Analiza formală este o unealtă puternică pentru aprecierea artei. Înarmat cu aceasta, putem analiza orice lucrare bazându-ne pur și simplu pe experiența de a o privi. Dar metoda este importantă și pentru înțelegerea artei în contextul ei istoric. Acest lucru se datorează faptului că proprietățile vizuale ale operelor realizate de către un artist sau, mai general, de către artiștii care lucrează în aceleași vremuri și locuri, au de obicei trăsături comune. Istoricii de artă numesc aceste caracteristici comune stil. Precum a formulat James Elkins, stilul este "o coerență a calităților în cadrul perioadelor sau oamenilor"[1]. Acest lucru se poate referi la consistența în aspecte precum mediumuri, funcții și subiecte, dar atunci când istoricii de artă folosesc termenul stil, ei se referă în principal la caracteristice formale.
Stilul variază în funcție de perioadă și locație, așa că, precum mediumul și tehnica, poate fi folosit pentru a determina originea unei opere de artă. Din cauza acestei complexități, stilul este un indicator mai specific decât materialele și tehnica. Istoricii de artă timpurii au folosit analiza stilistică pentru a categoriza vasta moștenire a artei nedocumentate, atribuind lucrări unor culturi, cercuri artistice sau artiști individuali în baza calităților formale ale operelor. Astăzi, analiza stilistică continuă să fie folosită pentru a stabili originea atunci când lucrări necunoscute sunt descoperite sau pentru a revizui atribuții oferite anterior unor opere.
În afară de a ajuta la clasificarea lucrărilor individuale, stilul a modelat și narativele istoricilor de artă în moduri fundamentale. Până pe la mijlocul secolului XX, cele mai multe istorii ale artei s-au concentrat pe identificarea dezvoltărilor și schimbărilor stilistice. Drept urmare, multe dintre diviziunile din epocă utilizate tradițional pentru arta vestică se bazează pe stil. Câteva exemple sunt clasificări precum perioada geometrică, orientalizantă, arhaică și clasică în Grecia antică, stilul romanic și gotic în Europa medievală sau Renașterea timpurie, de apogeu și târzie. Astăzi, stilul este doar unul dintr-o sumedenie de aspecte ale artei de care istoricul de artă este interesat, dar, prin puterea tradiției, o diviziune bazată pe stil a perioadelor continuă să fie folosită la o scară largă. De asemenea, familiarizarea cu stilul anumitor perioade, locuri și artiști încă este considerată ca și o cunoaștere fundamentală a istoriei artei și încă face parte din părțile introductive ale manualelor și cursurilor din domeniu.

Arta ca și artefact cultural

În timp ce înțelegerea proprietăților fizice și experiența vizuală a artei sunt importante, majoritatea cercetărilor de astăzi din domeniul istoriei artei se concentrează pe semnificația operelor ca și artefacte culturale. Această categorie de analiză este caracterizată printr-o varietate de abordări, dar toate au obiectivul comun de a examina arta în relație cu contextul său istoric. Cel mai adesea, acesta este momentul și locul în care o operă a fost creată — de obicei vrem să știm de ce și de către cine a fost realizată și la ce era folosită. Dar, din moment ce operele de artă și arhitectura supraviețuiesc de obicei secole la rând, istoricii de artă pot studia semnificația culturală a unei lucrări și față de perioadele istorice ulterioare.
Buddha Shakyamuni sau Akshobhya, Buddha al Estului, sec. XI-XII, Tibet, cupru aurit, 58 cm înălțime (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Buddha Shakyamuni sau Akshobhya, Buddha al Estului, sec. XI-XII, Tibet, cupru aurit, 58 cm înălțime (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Subiectul / iconografia
Unul din cele mai de bază tipuri de analiză contextuală este interpretarea subiectului. Multe lucrări de artă sunt reprezentative (adică se asemănănă cu ceva) și, în mod natural, vrem să înțelegem ceea ce este înfățișat și de ce. Istoricii de artă numesc subiectul unei imagini iconografie. Analiza iconografică este interpretarea semnificației unei lucrări. În multe cazuri, cum ar fi o imagine a lui Hristos crucificat sau a lui Buddha așezat, identificarea subiectului nu este dificilă. Atunci când iconografia este obscură și tratată într-un mod neobișnuit, istoricii de artă încearcă să o înțeleagă studiind contextul istoric în care a fost realizată lucrarea, de obicei prin comparații cu texte și alte reprezentări ale acelor vremuri. În cazul celor greu de dibuit, cercetătorii pot ajunge să nu fie de acord cu privire la care materiale contextuale sunt relevante, rezultând în interpretări contradictorii. Pentru multe lucrări complexe sau enigmatice, semnificația subiectului continuă să fie dezăbătută și reinterpretată și astăzi.
Funcția artei
Un alt aspect al artei investigate prin analiză contextuală este funcția. Istoric vorbind, multe opere de artă și aproape toată arhitectura au fost menite pentru a servi un scop dincolo de cel pur estetic. Înțelegerea funcției este crucială, deoarece joacă de obicei un rol în determinarea multor aspecte, inclusiv iconografia, materialele, formatul și aspectele legate de stil. La nivelul cel mai de bază, istoricii de artă analizează funcția prin identificarea tipurilor — o piesă de altar, portret, Cartea orelor, mormânt, palat etc. Studierea istoriei și utilizarea unui anumit tip oferă contextul necesar pentru înțelegerea unor exemple specifice.
Analiza funcției devine mai complexă atunci când sunt luate în considerare motivațiile personale ale celor responsabili de realizarea acestor lucrări. Pentru o mare parte din istorie, acestea includ nu doar artiști, dar și patronii care comandau lucrările și, în unele cazuri, consilierii care acționau în numele patronului. Când astfel de agenți pot fi identificați, definitiv sau ipotetic, motivațiile acestora pot deveni potențiale contexte pentru înțelegerea scopului și aspectului unei lucrări.
Michelangelo, detaliu, tavanul Capelei Sixtine (Sistine Chapel), 1508-12, Vatican, foto: Kent G Becker (CC BY-NC-ND 2.0)
Michelangelo, detaliu, tavanul Capelei Sixtine (Sistine Chapel), 1508-12, Vatican, foto: Kent G Becker (CC BY-NC-ND 2.0)
Când vine vorba de lucrări complexe, acest lucru poate ridica rapid dileme interpretative. Să luăm, de exemplu, faimoasele fresce ale lui Michelangelo de pe tavanul Capelei Sixtine. Sunt aceste picturi cel mai bine înțelese în relație cu funcția capelei (un loc ritualic cheie în palatul Vaticanului) sau cu preocupările pictorului, Michelangelo sau cu ale patronului, Papa Iulius al II-lea sau ale unuia sau mai mulți dintre consilierii lui Iulius de la curtea papală? Răspunsul este probabil o combinație între toate acestea, dar materialele contextuale relevante pentru fiecare în parte sunt atât de vaste și diverse încât nu există un singur mod de a le interpreta.

Gândirea critică

Se ridică astfel un ultim aspect de discutat despre analiza semnificației artei și arhitecturii ca și artefacte culturale. În timp ce istoricii de artă se bazează pe fapte pe cât posibil și caută să interpreteze lucrările în moduri care sunt plauzibile din punct de vedere istoric, trebuie să recunoaștem că subiectivitatea este inevitabilă. Precum am discutat în "Ce este istoria artei?", interpretăm trecutul în moduri care au sens în prezent. Astăzi, istoricii de artă continuă să pună întrebări tradiționale precum cele menționate mai sus, dar aceștia își pun și întrebări noi inspirate de avansul social precum feminismul, globalismul, multiculturalismul și politica identității.
Așa că, pe măsură ce citim, urmărim și ascultăm, să încercăm să recunoaștem abordările utilizate și să ne gândim în mod critic la ele. Vorbitorul sau scriitorul se referă la lucrare ca și la un obiect fizic, experiență vizuală sau artefact cultural? (Adesea va fi vorba despre o combinație între ele). Ce contexte sunt folosite pentru a explica sensul? Ce contexte nu sunt luate în considerare? Acest proces ne poate oferi la fel de multe întrebări pe cât ne poate oferi răspunsuri, dar asta este un lucru bun. Suntem aici nu doar pentru a dobândi cunoștințe noi, dar și pentru a ne dezvolta o curiozitate pentru lumea înconjurătoare și abilitatea de a ne gândi în mod critic la aceasta.