Analiza istorică a artei (pictură), o introducere folosind lucrarea Trei mai 1808 în Madrid de Goya

(muzică) Există diferite metode pe care istoricii de artă le folosesc pentru a găsi semnificația, în sens istoric, a ce a însemnat opera pentru artist. Ce a însemnat pentru cultura pentru care a fost inițial concepută? Și cum s-a schimbat acea semnificație până în prezent? Unul din primele lucruri pe care le poți face atunci când abordezi o operă de artă este să începi să o descri. De obicei, trecem repede pe lângă o lucrare, dar dacă rămâi la ea și o interoghezi, măcar prin ceea ce istoricii de artă numesc proprietățile formale, poți învăța multe. Proprietățile formale se referă doar la obiectul fizic în sine, iar analiza formală este bazată pe simplul act de a privi atent. Un alt lucruri la care te poți gândi este subiectul, conținutul operei de artă. Spune o poveste din mitologie, din istorie, din biblie? Iar atunci când vine vorba de arta modernă, acest lucru este puțin mai dificil, fiindcă uneori nu există o poveste evidentă. Apoi, ultimul și poate chiar cel mai important mod prin care istoricii de artă încearcă să înțeleagă o operă de artă, este a ne gândi la contextul în care o lucrare a fost original încorporată. Cum era lumea atunci când această lucrare a fost făcută? Pentru ce a fost făcută? Cine a cerut să fie făcută? Ce se întâmpla politic, economic, social la momentul acela? Să începem cu pictura lui Goya Trei mai 1808. Atunci când ajung în fața unei lucrări, adesea, primul lucru pe care încerc să-l fac este să înțeleg lucrarea formal. Deci, ce decizii a luat artistul? Păi, pentru început, artistul a decis să facă o pictură mare. Asta spune ceva despre ambiția artistului pentru lucrarea de artă și este important să notăm că aici se află culori de ulei pe pânză. Multe lucrări de artă erau ulei pe pânză, asta nu este o acuarea, nu este o schiță. Următorul lucru pe care l-am observat este contrastul extrem dintre lumină și umbră și felul în care artistul aproape că a divizat pânza în zone de lumină și întuneric. Scara, materialitatea și valoarea, adică folosirea luminii și umbrei, sunt toate calități formale. Dar la fel este și compoziția. Să o privim ca și regia de teatru. Unde își plasează artistul actorii? Care este relația lor cu peisajul? Care este relația dintre ei? La ce mă pune artistul să mă uit? Unde îmi atrage privirea? Este clar că în această pictură este vorba despre acea figură în alb cu mâinile ridicate. Goya arată foarte clar că ne uităm la acel bărbat care urmează să fie împușcat, acele arme sunt îndreptate spre el. Dar compoziția mai întărește asta prin plasarea de către artist a figurii lângă un deal, așa că el este prins acolo. Ochii noștri sunt conduși spre soldați de către orizontul dealului, iar ochii ne sunt trimiși înapoi la stânga spre acea cămașă albă strălucitoare. Soldații formează o diagonală care se îndepărtează creând iluzia profunzimii. Atunci când vorbim despre picturi, privim la opere de artă care sunt plate. Iar una din întrebările pe care le putem pune este crează artistul o iluzie a spațiului pe acea suprafață plată? Iar unul din modurile prin care Goya face asta este folosirea acestei linii diagonale ce pare că se îndepărtează în spațiu. El mai întărește profunzimea și prin alte moduri. O face cu lumina. Cele mai luminoase elemente sunt apropriate, lucrurile devin mai întunecate pe măsură ce se îndepărtează. Nivelul detaliilor se pierde pe măsură ce privim în depărtare. În final, artistul folosește și scara, astfel, clădirile de la distanță sunt mici în comparație cu oamenii din prim-plan. Dar mai folosește lumina și umbra ca și modulare sau clarobscur pentru a crea senzația că formele, figurile în acest caz, sunt în sine tridimensionale. Și putem vedea asta foarte clar, de exemplu, la mâna dreaptă a bărbatului. Acolo putem vedea calitatea cărnoasă a degetului mare acolo unde există un accent de lumină și putem vedea umbra care este folosită pentru a trasa conturul acelui deget. Astfel, avem această rotunjire în spațiu, această volumetrie, iar toate acestea sunt elemente formale. Dacă vrem să rămânen la acest topic, al creării iluziei spațiului, un artist mai poate face asta folosind racursiul. mai exact, crearea iluziei că formele vin direct înspre noi sau se retrag în spațiul tabloului. Un bun exemplu este figura moartă din prim-plan care a căzut spre noi după ce a fost împușcat. Brațele întinse spre noi și putem vedea corpul său cum se pierde în spațiu. Artistul a distorsionat corpul, l-a făcut prea scurt, dar vedem asta cu exactitate în iluzia profunzimii pe care a creat-o artistul. Vedem cum Goya folosește multe culori de pământ, marourile și auriurile, și este noapte. Ai vorbit despre contrastul radical dintre lumină și întuneric, iar reducerea culorilor din această pictură ajută să reinforseze asta. Un alt lucru important la care să ne gândim este pensulația. Acum, a vedea mâna artistului punând vopsea pe întinsul pânzei este posibilă din cauza picturii în ulei. Energia pensulației poate activa suprafața pânzei și să-i ofere o senzație de putere și mișcare. De exemplu, dacă privim cămașa albă, pensulația nu este îngrijită. Pare ca o schiță, pare rapidă și ne oferă impresia că bărbatul doar ce și-a ridicat mâinile, că acea cămașă încă se mișcă. Să privim trăsăturile faciale ale bărbatului. Sprâncenele sale sunt ridicate parcă prea mult, dar fiindcă pensulația este așa de liberă, iertăm acest lucru. Devine un fel de gest. Asta se leagă de altă decizie pe care o face artistul, formele simplicate ale feței, formele simplicate ale gâtului și părului. Artistul nu petrece foarte mult timp finisând această parte, făcând-o perfectă. Chiar este o calitate diferită care rezultă din acel tip de pensulație spontană. Pentru mine, pensulația vizibilă mă face să simt prezența artistului în fața pânzei. Există o senzație a rapidității spre deosebire de un artist care ar crea o linie foarte finisată pe care am putea să o vedem, de exemplu, în tradiția neoclasică unde figurile par sculpturale și nemuritoare. Aici este vorba de un anumit moment și cât de potrivit este pentru o zi anume, 3 mai 1808. Avem un om care urmează să fie împușcat, figuri pe jos în fața lui care doar ce au fost ucise. Și văd altă figură care își ține capul, care este următorul la rând să fie împușcat. Goya a luat un obiect static și plat, această pictură în ulei, și a sugerat profunzimea și trecerea timpului Putem observa și că figurii în alb și multor altor figuri le vedem fețele. Sunt oameni, simțim empatie pentru ei. Pe când soldații sunt aliniați cu spatele la noi și avem senzația unei mașinării de execuție confruntând aceste figuri profund umane. Am intrat acum în subiect, în conținutul acestei picturi. Păi, este greu să păstrezi acele lucruri complet separete, fiindcă, vorbind despre elemente formale, vedem figuri care sunt victime și figuri care sunt făptași ai violenței. Deci, despre ce este pictura? Narativul și ceea ce este transmis în sensul desfășurării acțiunii. Subiectul poate fi legat foarte mult de contextul istoric și acesta este un exemplu perfect. Napoleon Bonaparte este pe tronul Franței și își afirmă puterea în toată Europa, Spania inclusiv. Napoleon, prin niște mașinații complexe, reușește să mărșăluiască în Spania, reușește să-l detroneze pe regele Spaniei, Charles al IV-lea și îl instaurează pe fratele său ca rege al Spaniei. Dar locuitorii Spaniei nu acceptă asta cu mâinile în sân. Are loc o revoltă populară împotriva ocupației franceze a Spaniei. Acel eveniment are loc cu o zi înainte, 2 mai 1808, iar ca retribuție, francezii iau apoi o serie de oameni inocenți din orașul Madrid, îi aliniază în afara orașului și îi împușcă. Iar asta este ceea ce comemorează această pictură. Un grup de spanioli inocenți uciși brutal de armata lui Napoleon. Goya ne oferă o figură inocentă cu brațele ridicate într-o poziție care seamană cu Iisus pe cruce, un martir inocent ucis cu brutalitate. Elementele formale vin aici în susținerea poziției lui Goya față de acest eveniment. Acesta este unul din marile exemple ale romanticismului, acest moment din literatură, muzică și din pictură când exprimarea emoțiilor a venit în prim-plan, când pictura nu mai era despre idei abstracte, ci despre un răspuns emoțional. Și un răspuns mai individualizat. Aici avem pe cineva care este ucis fără vreun motiv anume. Adevărul tragic despre cât de inumani pot fi oamenii față de alți oameni. Iar una din căile prin care transmite acel mesaj, anume, conținutul apare prin simbolism. Goya și-a însușit un limbaj istoric, simbolic. Dacă privim bărbatul în cămașă albă, el este un martir, un martir pentru Spania și, de fapt, brațele sale sunt ridicate de parcă ar atârna pe cruce. Și dacă privim atent, putem vedea mici adâncituri în palmele sale care fac referire la găurile pe care le-a primit Hristos pe cruce, cunoscute ca și stigmate. Deci, Goya se folosește de această tradiție din pictură pentru reprezenatarea acestui eveniment modern. Și pictând acel eveniment din aceast punct de vedere subiectiv și modern, nu este vorba de un mesaj din partea statului, din partea papei sau a cuiva dintr-o poziție de putere. Aici este punctul de vedere al lui Goya. Iar asta ne spune despre mediul economic în care a fost făcută această pictură. Acesta nu a fost un tablou făcut pentru un patron. Cineva nu a comandat acest tablou, dar a fost un tablou pe care Goya l-a considerat important să fie pictat, așa că a făcut-o. Este, foarte evident, despre ororile și brutalitatea războiului. Pictura și înțelegerea noastră a ei este mult mai îmbogățită dacă înțelegem contextul ei istoric și semnificația pe care a avut-o pentru artist și lumea lui la început de sec. XIX. (muzică)