Echilibrul, simetria și centrul de interes

Echilibrul este utilizarea uniformă a elementelor de imbaj plastic din cadrul unei opere de artă. Simetria este un echilibru formal ce constă în oglindirea proporților dintr-o imagine. Simetria bilaterală, adică simetria cu două fețe, este cea mai comună, în care două jumătăți ale aceleiași lucrări sunt imaginea în oglindă a celeilalte, precum în pictura lui Perugino, Hristos înmânând Cheile Împărăției lui Sf. Petru. În această pictură, simetria oferă lucrării nu numai o senzație de echilibru, dar și una de calm, stabilitate și formalitate. De urmărit cum clădirile și arcele din fundal sunt pictate în așa fel încât compoziția tabloului este simetrică.

Precum structurile în sine sunt simetrice în pictura lui Perugino, simetria este comună și în marile lucrări de arhitecutură, unde conferă clădirilor un ton de stabilitate și putere. Templele Greciei Antice, precum Templul lui Artemis din Corfu, sunt exemple de simetrie rigidă în arhitectură.

În această diagramă (templul fiind astăzi o ruină), până și sculptura de pe frontonul templului este aproape perfect simetrică. Înspre extremități se află, oglindiți, o pereche de soldați căzuți, apoi două perechi (una fragmentată astăzi) de figuri luptând, urmate de două pantere oglindite și apoi, în centru, Medusa, alături de doi dintre copiii săi (Pegasus și Chrysaor).

Chiar și înspăimântătoarea Gorgonă din centru este înfățișată privind direct spre noi, chipul fiind prezentat într-o simetrie odioasă, ochii mari și bulbucați, grimasa gurii, părul împletit și chiar șerpii care îi ies din spatele capului, toate sunt sculptate într-o simetrie perfectă. O astfel de lucrare poate servi ca și contraexemplu pentru afirmația des întâlnită care spune că simetria face lucrările frumoase. În timp ce multe culturi asociază simetria cu frumusețea – și am putea spune asta și despre acest templu, ca întreg –, o figură grotescă rămâne grotescă chiar și atunci când este perfect simetrică.

Simetria radială este creată atunci când o imagine este simetrică în jurul unui punct central sau a unei axe, precum este floarea-soarelui privită din față. Simetria radială crează o puternică senzație de unitate într-o operă de artă și o putem întâlni des în imaginile sacre.

Într-o mandală budistă (precum cea din imaginea de mai sus), toate punctele par să radieze înspre exterior dinspre figura centrală a lui Buddha. Numeroasele figuri din jurul său sunt bodhisattva, indivizi care au ales din compasiune să întârzie intrarea lor în Nirvana pentru a-i ajuta pe alții care încă suferă. Este intenționat faptul că aceștia sunt arătați ca și cum ar emana din Buddha însuși, din moment ce iluminarea și compasiunea sa sunt sursa și modelul lor. Imaginea mai oferă și impresia că universul în sine este foarte ordonat.

Cu toate acestea, simetria perfectă nu este necesară pentru a crea senzația echilibrului într-o imagine. Echilibrul asimetric apare atunci când două jumătăți ale unei imagini nu se oglindesc una pe cealaltă, dar au aproximativ aceeași greutate vizuală, aceeași cantitate de detalii, forme sau culori ș.a.m.d. Sculptura clasică grecească Doryphoros (Purtătorul de lance) a lui Polykleitos oferă un bun exemplu de echilibru asimetric. În cazul de față, figura își sprijină greutatea pe piciorul drept, așa că acest picior este încordat. Piciorul stâng este relaxat și îndoit. Balansând toate acestea, brațul drept atârnă pe lângă corp, dar cel stâng este flexat. În acest fel, corpul – care în sine este simetric sau ar fi dacă ar poza picior lângă picior, privind înainte și cu mâinile pe lângă corp – este echilibrat. Această poziție se numește contrapost (contrapposto) și este deseori folosită pentru a da figurilor statice aflate în picioare mai multă expresivitate.

Centrul de interes constă în atragerea atenției către unul sau mai multe puncte ale lucrării. Acest lucru poate fi făcut prin oricare dintre elementele vizuale. În mandala de mai devreme, accentul este pus pe Buddha prin localizarea sa (în centrul imaginii), prin culoare (petalele roșii din jurul său atrag atenția), prin linii (toate rândurile de personaje ghidează ochiul spre centrul imaginii prin linii implicite, precum o fac și liniile ce despart petalele) ș.a.m.d. În esență, nu ne putem abține de a nu ne întoarce, mereu și mereu, la Buddha, centrul de interes al lucrării și al devotamentului budist.