Clemele: îmbrățișând cartea medievală

Istoricii de cărți au tendința să compare caracteristicile cărții medievale cu părți ale corpului. Astfel, "capul" (marginea de sus) a manuscrisului este conectată de "spinare" (cotorul) prin "umărul" manuscrisului (zona unde fețele copertei întâlnesc cotorul). Există și termeni care compară aspectele fizice ale unei cărți cu activități și condiții umane. O literă mare cu o figură dinamică înăuntru ei este numită o "inițială gimnastă", de exemplu, iar liniile de ghidaj aproape invizibile sunt numite "oarbe". Acest articol duce fenomenul proiecției un pas mai în față. Vom arăta cum o parte anume a unui manuscris medieval se aseamănă cu o parte a corpului, nu doar în aparență, dar și în funcție: clema.

Deși o carte medievală era produsă pentru a fi deschisă și folosită, creatorii medievali de manuscrise ofereau la fel de multă atenție și închiderii sale. Pentru a proteja paginile organice, adesea făcute din pergament din piele, era necesar ca volumul să fie bine închis când nu era folosit. Acest lucru nu doar că ținea umezeala departe, dar pergamentul are și o tendință naturală de a se umfla, mai ales când este manipulat la temperatura camerei. De fapt, paginile de pergament se încrețesc cu atât de multă forță încât coperțile de lemn puteau fi deschise, dacă nu exista un mic dispozitiv care ținea cartea închisă: clema.

Clema este precum un braț care se extinde de la o copertă de lemn spre cealaltă. Întradevăr, este ușor să ne gândim la cleme ca fiind niște brațe ce îmbrățișează paginile, protejându-le de realitatea crudă a folosirii cărților medievale. Principalul scop al acestor cleme era să protejeze paginile. Acestea generau presiunea necesară pentru a menține paginile plate, formând un obiect ferm care putea rezista uzurii zilnice dintr-o bibliotecă medievală—precum căderea de pe un birou sau un raft. La capătul brațului, o mică "mână" se închide într-o extensie, după cum se poate vedea în imaginea de mai sus. Interesant cum anumiți legători de cărți se jucat cu imaginea unei mâini apucând clema opusă, precum ne arată acest exemplar din secolul XVIII (deasupra).

De obicei, două cleme erau capabile să reziste forței pergamentului care se umfla. Totuși, era important să fie realizate cu precizie. Atunci când distanța dintre capătul unui braț ("subsuoara") și bara mânerului era prea mare, nu se forma suficientă presiune. Pe de altă parte, dacă distanța era prea mică, cartea nu putea fi închisă. Manuscrisele medievale care și-au pierdut clemele (adică majoritatea) ne arată ce se întâmpla cu o carte atunci când presiunea era prea mică: apăreau pagini nefericite cu forme ondulate (deasupra).

Unii cititori preferau clemele exotice. Un specimen remarcabil se află în Biblioteca Națională a Suediei. Cartea pe care o închide este micuță, nu mai mare ca un iPhone. Realizată în c. 1500, a fost concepută pentru drumeții: este vorba de o Carte a orelor (carte de rugăciuni) care a fost cărată de către un pelerin în pelerinajele sale religioase. Clema ce o închidea era un craniu cioplit din os. Tematica se potrivește pentru un pelerin ce caută iertarea păcatelor, croindu-și drumul pe cărările prăfuite ale Europei medievale. De fiecare dată când se așeza și își deschidea cartea era confruntat cu viitorul său, care părea destul de sumbru: Memento mori, ține minte că vei muri într-o zi. Mai bine pune-te pe treabă cât mai poți!

Exoticismul clemelor este câteodată conectat cu numărul lor, nu cu forma acestora. Clemele sunt absolut necesare pentru un anumit tip de legare, numită dos-à-dos (sau "spate-în-spate"). În timp ce astfel de legături unesc de obicei câte două cărți de spatele lor (de unde și numele), Biblioteca Națională a Suediei deține o variantă unică care conține șase cărți. Toate sunt texte devoționale tipărite în Germania în anii 1550 și 1570 (incluzând Der kleine Catechismus de Martin Luther) și fiecare este închisă de către propria sa clemă mică (vezi mai multe aici). O carte cu șase brațe și mâini: o adevărată manifestare a măiestriei.

Dacă clemele pot fi comparate cu mâinile, o altă caracteristică a coperții trebuie numită "picioare". În timpul Evului Mediu târziu a devenit o obișnuiță ținerea manuscriselor pe pupitre. În bibliotecile cu pupitre, care erau găsite în casele monahice și biserici, cititorii consultau cărțile pe niște bănci inconfortabile. Bibliotecile aveau adesea o funcție semi-publică, cu diverși vizitatori care intrau pentru a consulta cărțile. Pentru a facilitata acest lucru—și pentru a se asigura că nicio carte nu era furată—cărțile erau de obicei legate cu lanțuri de pupitre (deasupra).

Cărțile din bibliotecile cu pupitre nu erau citite pe o suprafață plană (precum un birou), ci erecte—obiectele stăteau, totuși, pe standuri aproape verticale. Acest tip de manipulare a venit cu o provocare: mișcările care aveau loc în timp ce cartea era citită deteriorau marginile de jos ale coperții. Mai mult, din moment ce paginile unei cărți medievale erau la același nivel cu coperta, contactul repetat cu pupitrul, pe măsură ce cititorul dădea paginile, putea foarte ușor să le deterioreze și pe acestea. O soluție simplă a fost inventată pentru a preveni această distrugere: "picioarele"—bucăți mici de alamă care țineau cartea ridicată (deasupra). Picioarele atașate de coperți sunt deseori strălucitoare. Acest lucru ne arată cât de mult a fost folosită cartea—și câte daune au fost prevenite mulțumită piciorușelor (vezi mai jos).

Este ceva foarte atrăgător la aceste părți corporale. Ne arată cât de mult erau legătorii de cărți și cititorii în ton cu nevoile cărții ca și obiect. Le compuneau astfel încât să poată rezista uzurii intense, în timp ce design-ul lor lăsa loc de puțină distracție—precum vedem la clema-mână sau chiar și la clema-craniu. Îmbrățișarea oferită de aceste brațe puternice a protejat cel mai important aspect al cărții, textul, atât în fața accidentelor din biblioteca medievală, cât și, pe cât posibil, de trecerea timpului.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel