Cărți făcute pentru profit în Evul Mediu

Chiar dacă am fi tentați să considerăm cărțile medievale ca fiind "străine" de noi—fiind scrise de mână pe o piele provenită de la vaci—, acestea prezintă, totuși, multe caracteristici moderne precum text justified, note de subsol, titluri și pagini numerotate.

Totuși, asemănările merg mult mai departe decât niște simple trăsături fizice. Să luăm în considerare felul în care o cartea era realizată și dobândită după secolul XIII. Dacă trăiai în Evul Mediu târziu și îți doreai o carte, mergeai la un magazin, precum facem astăzi. Cu toate acestea, rafturile nu aveau de obicei vreo carte pe ele—cu excepția unor exemplare la mâna a doua, poate. Pe vremea aceea, i-am fi spus vânzătorului ce dorim, care să fie conținutul și materialele din care dorim să fie făcută cartea. Puteam specifica, de exemplu, să folosească hârtie (în loc de pergament din piele), o grafie cursivă (nu una de tipar) și să adauge anluminuri (sau să renunțe la decorații). Precum multe alte obiecte pe care le puteai cumpăra în societatea medievală târzie, manuscrisul comercial era croit la comandă după cerințele cumpărătorului.

Profesioniștii care realizat cărți pentru profit se găseau adesea în apropierea cele mai mari biserici din oraș. Aceasta era o locație aleasă cu grijă fiindcă clericii (adică oamenii care vizitau biserica și știau să citească) formau o parte importantă a clientelei. Deja de prin sec. XIV, adevărate comunități ale cărții se formaseră în cartierele din jurul bisericilor și catedralelor. Dovezile din astfel de orașe precum Antwerp, Bruges, Bruxelles, Londra și Paris ne sugerează că în cadrul acestor comunități un grup divers de artizani interacționau cu clienți și între ei. Era o lume legată nu doar de cărți, dar și de profit.

Fie că erai un scrib, iluminator sau legător, ca și profesionist ai fi țintit pentru calitate și diversitate, fiindcă acest lucru îți putea asigura pâinea de pe masă. Ca și o paralelă cu lumea noastră modernă, artizanii manuscriselor medievale foloseau diverse strategii de marketing pentru a atrage noi clienți. Cea mai neașteptată dintre acestea fiind reclamele. Scribii agățau coli de mari dimensiuni în exteriorul atelierelor pentru a-și arăta capacitățile caligrafice. Acele exemple scurte de caligrafie erau adesea acompaniate de numele respectivelor grafii, care ne arată cât de profesionistă devenise lumea cărților. Un exemplar aparte supraviețuiește din atelierul lui Herman Strepel, un scrib profesionist din Münster (c. 1447). În ton cu marketingul medieval, acesta a scris numele tuturor grafiilor folosite pe reclama sa cu litere aurite.

Scribii includeau reclame și în cărțile pe care le copiau pentru un client. Un exemplu de astfel de "spam" se găsește într-un manuscris francez realizat în Paris de către un scrib numit Herneis. Pe ultima pagină a cărții, el a scris, "Dacă mai dorește cineva o carte așa de frumoasă, veniți și căutați-mă în Paris, vizavi de catedrala Notre Dame". Herneis și colegii săi cărturari trăiau și locuiau pe Rue Nueve Notre Dame, care servea ca și centrul cărților comerciale. În mod similar, studenții erau serviți în Rue St Jacques, pe Rive gauche, unde se găseau cele mai noi manuale în latină. Pentru parizieni și studenți era la îndemână faptul că toți acești profesioniști se găseau pe o singură stradă: știai unde trebuia să te duci atunci când aveai nevoie de o carte și era ușor să verifici cine era disponibil să-ți facă una.

Această centralizare era la fel de convenabilă și pentru artizani. Vânzătorii de cărți (numiți și staționari) din Rue Nueve Notre Dame și din alte astfel de "străzi ale cărților" din orașele europene depindeau de scribii profesioniști, iluminatorii și legătorii care le erau vecini. Aceștia îi angajau pentru diferite proiecte. Atunci când un client venea să comande o carte de la un vânzător, acesta din urmă împărțea munca între artizanii cu care lucra de obicei. Unul copia textul, altul desena imaginile, iar un al treilea lega cartea. Această mână de lucru era angajată pe contracte care specificau ce aveau de făcut și câți bani primeau. Din când în când, vânzătorul venea să verifice stadiul de lucru. În unele manuscrise, aceste estimări de cost erau mâzgălite pe margine. Cu toate că a face cărți pentru profit era un lucru comun în Evul Mediu târziu, nu îmbogățea pe nimeni. Pe ultima pagină a unei cronici în neelandeza medie, un scrib evident frustrat a scris, "Pentru atât de puțini bani, nu mai vreau niciodată să fac vreo carte!"

Lumea scribilor medievali profesioniști a fost zguduită pe la mijlocul sec. XV de către apariția presei tipografice a lui Gutenberg. Cerneala din călimare s-a uscat, iar cartea scrisă de mână a devenit, încet-încet, un obiect arhaic care era mai scump decât echivaletul său tipărit. În secolul XVI, doar cărțile mari de cor (care nu încăpeau în tipar) și copii de prezentare superbe, realizate la comandă pentru un client afluent, mai erau scrise de mână.

Astfel îi putem vedea pe scribi sărind din căruța scrisului de mână, mulți dintre ei ajungând să lucreze în atelierele de tipărire. Aici, de asemenea, o paralelă între lumea cărții medievale și moderne poate fi făcută. Producătorii și comercianții medievali de cărți au trebuit să se adapteze la un nou medium popularizat de Johannes Gutenberg, precum editurile de astăzi trebuie să-și schimbe abordările într-o lume în care pixelii ajung să domine cerneala.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel