Piei și bucățele

Când scribul tăia coli din pielea animalului, folosea de obicei cea mai bună parte a acesteia—ceea ce poate fi numit "tăietură de primă mână". Asta însemna evitarea marginilor pieii, deoarece erau zone foarte subțiri și translucide, considerate nepotrivite pentru cărți. Așa că scribul tăia respectivele margini. Acestea luau adesea forma unor bucăți și fâșii mici, pe care le numea schedulae—adică țidule, fiind chiar rădăcina cuvântului românesc. Aceste bucăți erau aruncate la gunoi. Uneori erau scoase de acolo și folosite ca țidule, de exemplu, pentru a lua notițe la clasă sau pentru a fi bucăți de hârtie introduse în manuscrise (vezi imaginea de mai sus). Aceste pagini micuțe suplimentau textul sau adăugau notițe, precum o fac sticky note-urile de astăzi.

Ce te faci când rămâi fără pergament și ești un scrib medieval? Poți căuta altceva pe care să scrii, precum resturile din gunoi (schedulae) sau folosești hârtie, dacă există. Dacă nu, poți lua o carte care nu mai este folosită din biblioteca mănăstirii tale și să-i răzui textul de pe pagini. Apoi poți aplica textul tău. Această reciclare rezulta într-un "palimpsest", care avea un "text inferior" îndepărtat și un nou "text superior". De obicei, cerneala textului reaplicat nu aderă prea bine pe pagină, precum se vede clar în imaginea de mai sus. Mai mult de atât, textul vechi încă este vizibil. Foarte importante sunt palimpsesturile din Evul Mediu timpuriu, fiindcă sub textul vechi se ascunde o operă și mai veche, precum un pasager clandestin. Cu ajutorul fotografiei digitale, textul inferior poate fi făcut vizibil câteodată, fapt care face studierea acestor cărți precum săpatul după comori.

Pielea proastă ar putea să ne spună lucruri și despre indivizii care au deținut, citit și depozitat manuscrisele. Prezența găurilor și rupturilor poate indica, de exemplu, costul materialelor. Studiile sugerează că pergamentul se vindea sub patru tipuri, de unde putem deduce că, colile cu și fără imperfecțiuni vizibile se vindeau la prețuri diferite. Dacă așa stăteau lucrurile, o abundență de găuri într-un manuscris ar putea indica o încercare de a face economii la costul suportului de lucru. Cu alte cuvinte, pielea proastă probabil că se vindea la un preț avantajos.

Pergamentul mai oferă și informații despre cititori, precum faptul că au depozitat cartea într-o locație nepotrivită. Spațiile umede, de exemplu, lăsau urme pe pielea manuscrisului, după cum se poate vedea foarte clar într-un manuscris pe care-l numesc câteodată "Psaltirea mucegăită"—căci este mucegăit.

Pe aproape toate paginile, colțul de sus prezintă pete purpurii de la mucegaiul care a atacat cândva pielea. Acum se află în siguranță și mucegaiul a dispărut, dar petele ne arată cât de aproape a fost cartea de distrugere—unele colțuri, oricum, au fost deja mâncate. În mod similar, dacă o carte era depozitată fără presiunea adecvată oferită de o copertă închisă, poate din cauza clemei care dispăruse, pergamentul avea să se onduleze și să producă "valuri" pe pagină.

Pe lângă astfel de atacuri din partea mamei natură, un manuscris mai putea fi marcat pe viață și de mâna oamenilor—acești utilizatori malefici ai cărților. Sunt bine cunoscute cazurile în care scribii și cititorii ștergeau texte cu cuțitul, deoarece conținutul era greșit sau nu erau de acord cu el. Toțuși, în mâinile greșite, un cuțit putea avea un impact mai sever asupra pieii cărții. Toate acele litere strălucitoare de pe paginile medievale erau prea mult pentru unii. Individul care s-a uitat la literele aurite ale manuscrisului arătat dedesubt, și-a folosit cuțitul pentru a îndepărta o parte dintre ele.

În timp ce textura catifelată a pieii perfecte poate fi foarte plăcută de manipulat, cunoașterea pergamentului imperfect este, în final, mai interesantă și mai satisfăcătoare. Defectele spun povești, iar ele pot dezvălui lucruri precum atitudinile scribilor (care nu erau prea deranjați de găurile de pe pagină), maniera în care o carte era depozitată de către proprietar (cu o clemă lipsă sau într-un loc umed) sau chiar gândurile celor care o priveau ("Trebuie să tăi litere de aur!"). Ca și istoric de cărți, mă simt bine când lucrez cu pielea proastă.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel