Munca unui scrib

Înainte ca un cuvânt să poată ieși din condeiul său, scribul trebuia să pregătească pagina. Fie că optase pentru pergament sau hârtie, foile erau complet goale la început. Așa că, mai întâi, trebuia să se gândească atent la o structură a elementelor din pagină. Textul pe care urma să-l copieze avea anumite convenții? Era, de exemplu, o carte care avea să conțină un glosar (note) sau era menită să fie portabilă? Pregătirea unei pagini era o muncă laborioasă, mai ales dacă scribul optase pentru o structură complexă, cu multiple coloane și note. Era important ca acest stadiu să fie unul reușit, căci o structură dezordonată producea o carte dezordonată.

Spre deosebire de caietele de astăzi, hârtia medievală și colile de pergament nu puteau fi cumpărate cu linii deja trasate. O pagină medievală consta în linii orizontale și verticale. Pentru a adăuga aceste linii ajutătoare pe pagina goală, scribul făcea niște găuri mici în marginile din lateral, sus și jos. Mai apoi se trasau linii între aceste găuri, de obicei cu ajutorul unei rigle: linii orizontale pentru a delimita spațiul dintre liniile de text și linii verticale pentru a stabili marginile blocului de text.

Până la începutul secolului XII, trasarea liniilor era făcută prin presarea unui obiect ascuțit (un "vârf tare") pe suprafața pergamentului, producând un "șanț" care ghida condeiul scribului. Din sec. XIII, aceste șanțuri au fost înlocuite de linii deseneate cu un creion (numit "plummet"), care lăsa urme mai vizibile pe suprafața paginii. Din sec. XIII a început să fie folosită și penița. Din cauza acestor linii orizontale și verticale, dacă o structură era complexă, liniile de ghidaj puteau părea precum o adevărată pânză de păianjen.

Felul în care era concepută o pagină depindea de mai mulți factori, inclusiv de numărul de coloane de text necesare, spațiul ce trebuia lăsat liber pentru decorații și marginile libere pentru note și titluri. Cea mai simplă structură avea o singură coloană de text. Acestea se întâlnesc adesea în Cărțile Orelor (cărți făcute pentru uzul devoțional personal), fiindcă aceaste sunt de obicei cărți mai mici, care facilitează portabilitatea. Cărțile mai mari, cu două sau mai multe coloane, necesitau adesea mai multă muncă în stadiile incipiente, mai ales dacă cartea respectivă oferea și comentarii pe margini. Foarte dificile erau cazurile în care astfel de comentarii nu erau de mărimi egale. Acest lucru însemna că scribul trebuia să structureze fiecare pagină separat. Punerea cap la cap a segmentelor principale de text și a comentariilor adiționale (vezi imaginea) era precum rezolvarea unui puzzle.

Precum cărțile noastre moderne, manuscrisele medievale erau alcătuie mai multe grupuri de colițe, adică mai multe coli fălțuite și grupate împreună. Scribii le produceau de obicei singuri, dar se pare că se foloseau și de grupuri de colițe prefabricate, cumpărate dintr-un magazin. Scribul copia textul pe paginile colițelor, care mai apoi erau legate împreună pentru a forma manuscrisul complet. Pentru a se asigura că fiecare grup de colițe era pus în ordinea corectă, scribul scria de obicei primele cuvinte ale grupului următor în marginea de jos a ultimii pagini copiate. Acestea se numesc "cuvinte cheie".

Dacă cuvântul cheie de la sfârșitul unui grup colițe era același cu primul cuvânt de pe următorul, însemna că ordinea era corectă. Pentru a-i ajuta pe legători să pună grupurile de colițe în ordinea corectă, scribii le și numerotau. În Evul Mediu târziu, s-a adăugat organizării și numerotarea bifoliilor individuale, pentru a le păstra ordinea în cadrul unui grup de colițe. În ciuda acestui accent pus pe locație, din când în când, legătorii mai greșeau ordinea.

Grupurile de colițe sunt formate din bifolii (singular: bifolie) de pergament sau hârtie, adică ceea ce numim colițe. Pentru a crea o bifolie, o coală este fălțuită în două (fiecare jumătate este numită "folie", ce constă în două pagini, adică fața și spatele unei coli). Dacă grupurile de colițe sunt piatra de temelie a cărții medievale, bifolia este cea care definește grupurile: patru, cinci sau șase erau legate între ele și umplute cu text.

Privind mai atent la îmbinarea cărții, fiecare bifolie pare că își îmbrățișează vecinul, formând un grup puternic. Înainte de 1200, bifoliile erau de obicei tăiate din pielea animalelor, fiecare animal oferind una sau două colițe. Erau fie tăiate direct din pielea animalului, ori pielea era fălțuită sau îndoită o dată (folio), de două ori (quarto) sau de trei ori (octavo). Colițele de hârtie erau produse exclusiv prin îndoirea coalei mari.

Aceste grupuri de colițe sunt pietrele de temelie ale manuscrisului. Cât de multe lega un scrib într-un grup depindea adesea de locația sa. Producătorii de cărți din Anglia, de exemplu, sunt cunoscuți prin faptul că realizau în mod regulat grupuri de câte șase, în timp ce scribii de pe continent aveau tendința să prefere grupurile de câte patru. Anumite grupuri sunt neregulate. O folie în plus putea fi adăugată (numită singuratică) sau alta putea fi tăiată cu totul. Astfel de nereguli sunt foarte interesante pentru istorici, pentru că acestea pot sugera extinderea compoziției originale de către scrib (și era nevoie de încă o pagină) sau că o pagină rămasă goală a fost îndepărtată după legare, eventual pentru a lua notițe pe ea.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel