Conţinutul principal
Istoria artei
Curs: Istoria artei > Unitatea 5
Lecția 5: Crearea cărților medievale- Ascultând cartea medievală
- Pergamentul (părțile bune, rele și urâte)
- Piei și bucățele
- O introducere în grafiile medievale
- Munca unui scrib
- Cuvinte, cuvinte, cuvinte: scrisul de mână medieval
- Un manual medieval
- Cărți făcute pentru profit în Evul Mediu
- Decorarea cărții
- Supermodele medievale
- Legarea cărții
- Clemele: îmbrățișând cartea medievală
- Cărți medievale în piele (și alte materiale)
© 2023 Khan AcademyCondiții de utilizarePolitica de confidenţialitateNotificare Cookie
Un manual medieval
Dr. Erik Kwakkel și Dr. Beth Harris se uită peste un manual medieval: "De institutione arithmetica" de Boethius, c. 1100 (Haga, Biblioteca Regală a Țărilor de Jos, MS 78 E 59). Mulțumiri speciale lui Ed van der Vlist, curator al manuscriselor medievale, Biblioteca Regală a Țărilor de Jos. Creat de Beth Harris şi Steven Zucker.
Vrei să te alături conversației?
Nici o postare încă.
Transcript video
Suntem la
Biblioteca Regală, Biblioteca Națională
a Țărilor de Jos, în Haga. Și privim un manuscris
din secolul XI cu text matematic,
foarte popular în educație,
în acele vremuri. Majoritatea cărților
pentru educație, mai ales din
perioada asta timpurie, nu sunt prea elegante. Are 1000 ani vechime.
Da. Dar pare așa de familiară. Cartea încă este
foarte medievală. Uită-te la dimensiuni,
dacă înălțimea este 1 lățimea este 0.7,
adică exact ce avem azi în Europa,
cel puțin. Hârtia americană
e un pic diferită. Deci, oamenii medievali au găsit formatul perfect. Există niște variații. Unele cărți sunt
mai înguste, altele mai late. Asta nu a fost tipărită, cineva a scris-o. Văd asta când
privesc cerneala. Este ceea ce numim
un manuscris, din latină, manuscripta,
scris de mână. Vedem aici că
fiecare literă este scrisă. Și fiecare literă e scrisă
cu trăsături de penel diferite. Deci nu puteai scrie
o literă deodată, trebuia s-o împarți
pe bucăți. Deci, cine a făcut asta era un profesionist. Era o muncă grea. Puteai scrie doar dacă erai
un profesionist. Dacă ai fost
antrenat să scrii, nu doar în grafia asta, iar asta e o grafie de carte, fiindcă are o abordare formală. Acest tip de grafie
putea fi făcut dacă aveai, nu doar
multă pregătire, dar și multă experiență. Dacă deschizi cartea
pentru prima dată, poți vedea
mai multe lucruri dacă ești obișnuit
doar cu cărțile moderne. Mai întâi,
nu există pagină de titlu. Nu există o editură
și o dată. Nu există nimic,
nici o dată, niciun "făcut în orașul X", etc. Nici măcar nu spune
ce este textul. Adevărat. Ideea e că,
tu știi ce este. Fiindcă citești
primele rânduri, e Boethius și acel
text anume al lui Boethius. Mai târziu o să avem
ceea ce numim rubrici, un titlu mic scris cu roșu
în partea de sus, care va evolua
în pagina de titlu pe care o avem azi. Asta nu e hârtie. A fost cândva o vacă sau vițel
care zburda pe câmpii și a fost trasnformat
într-o carte. Deci, cineva a luat pielea animalului
și a întins-o. Da, o pui
pe un cadru de lemn după ce ai pus-o
în apă de var sau alte lichide. Care îndepărtau părul. Majoritatea părului, dar tot trebuia
să scalpezi firele rămase și bucățile de carne. Cred că dura luni de zile... Dura câteva săptămâni
să faci o serie, dar când îl cumpărai,
ca și scrib sau ca mănăstire,
tot trebuia să-l pregătești
pentru scriere. Și exista pergament
de calități diferite. Da.
Privindu-l pe acesta, îți dai seama
de calitatea pergamentului? E o carte făcută
pentru educație și ce-i remarcabil
la cărțile pentru educație e că nu au, de obicei,
un pergament prea bun. Putem compara
cu manualele de astăzi. Îl alegi pe cel ieftin,
dacă există. Și asta are sens,
îți trebuie doar informația din interior.
Da. Nu-ți trebuie
o carte elegantă. O carte superbă
dintr-o biserică, o Evanghelie
expusă pe altar, ar fi fost scrisă
într-o grafie frumoasă și pe cel mai calitativ
pergament, cu iluminări. Foarte puține cărți
erau iluminate. Este rar să avem
o carte cu aur și culori strălucioate
pe pagină. Apoi pergamentul
era fălțuit, adunat în grupuri și legate împreună. Da, se numesc
grupuri de colițe. Vedem de obicei
în jur de patru, așa-numite, coli duble
sau bifolii, colile mari erau fălțuite odată,
iar patru dintre colițe produceau
un grup de colițe. O carte ca asta
probabil avea cam 4-5 grupuri. Dar dacă ai un text
mai mult, ca Biblia, poți avea 20-30 de grupuri. Așa că le puneai împreună
ca și scrib. Avem un exemplu bun,
putem vedea că e pielea
unui animal. Putem vedea
și niște păr. Deci, nu era un
pergament prea bun, fiindcă este gălbui și plin de pete. Observăm că este
alb, gălbui, alb, gălbiu, alb, gălbui. Deci, animalul
nu era prea bun. Dar partea asta
e marginea bestiei. Trebuia, de fapt,
să fie tăiată. Dar era
foarte valoroasă, deci foloseai
cât mai mult. Și e pentru educație, nu-i o problemă
dacă arată urât. Îmi imaginez un scrib punându-și condeiul
în cerneală și fiind nevoit
să fie foarte atent să nu facă
pete de cerneală. Cred că dura luni de zile
să faci o carte. E un proces
foarte încet să produci acest material,
chiar și să-l faci plat și fin,
ca să poți scrie pe el. Și producerea unor litere
formate din mai multe segmente. Dacă ai un m,
de exemplu, nu-l poți scrie cum
facem noi, fiindcă nu poți urca
cu condeiul. Trebuie să trasezi
linie, linie, linie, jos, jos, jos
pentru un m. Deci, în inima
creării acestor pagini sunt mai multe activități. Una fiind
înțeparea marginilor. Apoi iei o riglă. Pui o riglă peste și îți trasezi liniile. Aici, de unde
ne și dăm seama că e un manuscris
de sec. XI. Nu culoarea face liniile,
ci presiunea. Le numim linii oarbe, adică sunt oarbe,
oarecum, fiindcă abia le poți vedea. Înseamnă că un instrument
cu vârf ascuțit a fost presat
pe pergament. Uneori, pe tot grupul
în același timp. Apeși foarte tare
pe un grup închis și trece prin pagini. Dacă trecem de
secolul XI, în anii 1130, 1140,
avem o nouă tehnică, trasarea de linii cu plumbul, un vârf de plumb. Și atunci poți avea
linii gri. Ai spus că acesta
a fost făcut într-un context educațional. Era o vreme când universitățile nu existau. Dar cei din mănăstiri
trebuiai să învețe să scrie,
să citească. Aveau nevoie de
gramatică, retorică, latină. Deci, avem aici un scrib
care scria cartea aceasta și probabil că
de unul singur. Câteodată,
scribii lucrau împreună fie în scriptorum
sau în camera lor, unde doi oameni
lucrau în camere diferite. Un fel de diviziune a muncii
precum încă avem azi. Am observat și
text pe margini. Pe pagina asta,
avem un scrib principal în cerneală maro. Avem fie același scrib
sau pe altcineva ce scrie în roșu o rubrică,
latină pentru roșu. Și avem probabil un cititor
care scrie pe margini. E un simbol mic aici,
un L cu o linie peste, latină pentru Vel. E o abreviere,
înseamnă "alternativă". Cineva probabil că
l-a comparat cu alt text cu același subiect
și a venit cu o lectură alternativă
pentru acest pasaj. De ce roșu? Atrage atenția. Te uiți la pagina asta,
îți sare în ochi. Practic spune,
hai cu ochii aici, fiindcă aici
începe ceva nou. La fel cu litera inițială. Și câteodată te ajută, ca cititor,
să găsești ce cauți. Imaginează-ți scribul
stând în camera sa sau într-un scriptorium,
copiind o carte, ar fi avut un exemplar
în fața sa. Cartea pe care o copiază. Din care copiază. Rezultatul de aici
este activitatea cuiva care se uită
la cartea din fața sa, iar și iar,
copiind câte o jumătate de linie, până când
textul era gata.