Gândurile de pe margini

La bază, cartea medievală este un vehicul pentru informație. Era un recipient scump pentru textul așternut pe pagină de către scrib și recuperat mai apoi de către cititor. Oricât de ciudat ar suna asta, ca și istoric al cărților am un interes limitat pentru textul efectiv pe care îl găsim pe pagina medievală. Treaba mea este să mă uit la cărți, nu să le citesc: să știu autorul, genul și scopul sunt, de obicei, informații suficiente. Foarte diferită este, totuși, atitudinea mea față de cuvintele găsite pe margini, plasate acolo "extratextual" de către scribi și cititori. Aici putem găsit informații despre circumstanțele producției unui manuscris și atitudinea scribilor sau a cititorilor față de text. În majoritatea cărților, exista mult spațiu pentru a adăuga astfel de detalii fiindcă, de multe ori, cam jumătate din pagina medievală era lăsată goală. O astfel de pustietate vastă—ignorată adesea în edițiile textelor—este locul în care putem găsi informații cheie despre lunga viață a unei cărți.

Suntem învățați să nu arătăm cu degetul, dar este ok pe marginea unei pagini. Cititorii au simțit adesea nevoia să marcheze un pasaj anume, pentru o referință ulterioară, spre exemplu, sau pentru a-i dezbate semnificația. Pentru a face asta, aceștia au adăugat manicule (latină pentru "mână mică")—acele haioase degete arătătoare. Acestea sunt vești bune pentru noi, fiindcă ne permit să privim în mintea cititorului medieval. Deseori, interesele unei persoane ies la iveală prin intermediul colecției de mâini marginale dintr-un manuscris. Deși majoritatea indivizilor marcau segmentele cu un X, mâna ce arăta cu degetul oferea un indicator mult mai clar și expresiv.

Un exemplu amuzant îl găsim în Bilblioteca Bancroft din Berkeley. Pentru a marca un pasaj lung, găsim aici o mână ale cărei degete au fost puse la treabă și întinse foarte mult, în timp ce îl alt exemplu, mâna a fost înlocuită cu o caracatiță cu cinci tentacule.

Din când în când, un pasaj ce trebuia dezbătut era pus în evidență de către un indicator care făcea parte din decorațiunile cărții, precum își ține Augustin sulița îndreptată spre o parte din text (imaginea de la începutul articolului).

Nu există nimic mai atrăgător pentru o minte critică decât spațiul gol al unei margini. Cititorii medievali simțeau deseori nevoia să-și spună păsul în acea locație, din diferite motive. Precum Augustin și sulița sa—aceștia își exprimau nemulțumirea față de ceva anume. De exemplu, un călugăr cartusian din Herne nu a mai putut suporta traducerea proastă din latină în neelandeză a Bibliei pe care o citea. Tremurîndu-i mâna de frustrare, acesta a scris: "Cine a tradus aceste Evanghelii, a făcut o treabă foarte slabă!" (secolul XIV, Viena, Austria, Österreichische Nationalbibliothek, S.n. 12.857, fol. 95v). Găsim aceeași persoană pe marginile unui alt manuscris, unde a corectat încă o traducere cu probleme (Bruxelles, Belgia, Bibliothèque Royale, MS 2849-51). Oferind o lectură îmbunătățită pe margini, acesta a mai adăugat: "Așa aș fi tradus eu". Ia de aici, traducătorule!

În timp ce astfel de remarci explicite sunt excepția, criticarea textului pe marginile paginii era un lucru normal de făcut ca și cititor medieval. În majoritatea cazurilor, cititorul scria lângă textul în sine și le unea pe cele două cu așa-numitele marcaje de legătură—precursorul notei de subsol de astăzi (vezi marginea stângă din imaginea de mai sus). Această practică a devenit foarte populară în sala de clasă universitară a secolului XIII. De disciplina scholarum din Paris stipula ca tablete de ceară sau bucățele de pergament să fie aduse la clasă pentru a lua notițe. Aceste notițe erau mai apoi adăugate pe marginile manualelor studenților. Manuscrisele lui Aristotel—manualele principale ale Facultății de Artă—chiar ofereau o "structură" ingenioasă pentru a acomoda criticismul: marginile erau împărțite în coloane verticale care puteau găzdui opiniile studenților și ale profesorilor (vezi imaginea de mai sus).

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel