Notepad-uri medievale

Suntem înconjurați de bucăți de hârtie. Îndesăm tone de hârtie în coșul de gunoi în fiecare an, le lesăm pe birouri, le folosim ca și semne de carte, le punem prin buzunare și le aruncăm pe stradă. Așa că nu trebuie să căutăm prea mult atunci când avem nevoie de o bucată de hârtie pe care să ne scriem gândurile sau lista de cumpărături. Situația era cu totul alta în Evul Mediu. Materialul de scris—de orice fel—era foarte scump pe atunci, ceea ce însemna că scribii se foloseau la maxim de o bucată de hârtie sau pergament: totul era folosit. Ca și rezultat, nu exista nimic aruncat pe biroul cuiva care putea fi folosit ca și ciornă. Deci, cum lua cineva notițe în Evul Mediu?

Cea mai comună și potrivită locație pe care să fie scrise gânduri, critici sau notițe, era pe marginea paginilor medievale. Să luăm în considerare următorul lucru: deși nu ai crede la o primă vedere, în medie doar jumătate dintr-o pagină medievală era acoperită cu textul propriu-zis. Undeva la 50 spre 60% din suprafață era gândită să fie lăsat ca și margine. Pe cât de neeficient sună asta, spațiul era de folos cititorului. De-a lungul Evului Mediu, a devenit mai comună practica luării de notițe pe marginile paginii. În mod special, secolul XIII a fost martorul apariției a două design-uri inteligente de cărți care acomodau luarea de notițe. Ambele tipuri sunt legate de apariția universităților, lucru care are sens din moment ce era un mediu în care se luau notițe—atunci și acum.

Primul dintre acestea apare în imaginea de mai sus, care ne arată o pagină a unui manuscris cu legi care conține, de fapt, două tipuri de text. În cele două coloane centrale găsim Digesta lui Iustinian, scrisă cu litere ceva mai mari. În jurul ei, cu un scris mai mic, este comentariul lucrării: acestea fiind notițele profesorilor din trecut, puse acolo pentru a ajuta cititorul să înțeleagă legile. Acest stil specific este cel al prezentării a două lucrări pe aceeași pagină, unde glosarele (comentariile) sunt prezentate ca și "paranteze pătrate", numite textus inclusus. Un cititor italian din sec. XIII și-a adăugat părerile despre aceste opinii "prefabricate" care au venit cu manuscrisul: în imaginea de mai jos le putem vedea scrise între cele două coloane centrale.

A doua structură de secol XIII a unei cărți, creată special pentru a acomoda luarea de notițe, este la fel de deșteaptă precum textul de pe pagini. O găsim, în primul rând, în manuscrisele cu operele lui Aristotel, deși design-ul avea să se răspândescă și în alte domenii, precum drept și medicină. Precum vedem în imaginea de mai sus, marginile care înconjoară textul aristotelic (care formează cele două coloane centrale) au fost lăsate complet goale de către scrib. Scrisul mic pe care îl vedem aici provine de la un student al Facultății de Arte, unde textul lui Aristotel forma manualul principal, numit Corpus vetustius (corpul vechi).

Dacă privim cu atenție la detaliul de mai sus, putem vedea cinci coloane de comentarii, marcate cu linii subțiri de creion, ce ofereau cinci "stâlpi" de notițe. Un lucru ingenios la design-ul acestei pagini este că începutul notiței putea fi plasat la același nivel cu propoziția aristotelică comentată, nu doar o dată, ci de cinci ori! Comentariile mai lungi erau plasate în spațiile goale mai mari din marginea de jos. Unele dintre aceste manuale aristotelice conțineau și 20 de "zone" pentru notițe, notițe care puteau fi imediat conectate cu textul principal prin folosirea de simboluri asemănătoare cu notele de subsol de astăzi.

Colile de hârtie și pergament erau adesea folosite în totalitate, însemnând că nu rămânea material în plus pentru a fi folosit ca și ciornă. Totuși, atunci când pielea animalelor era transformată în pergament, astfel de bucăți de material rămâneau în plus. În acest proces, marginile pielilor erau tăiate, aceste "țidule" fiind considerate nepotrivite pentru scris. Materialul era prea gros pentru o pagină obișnuită, iar suprafața era aluneacoasă și translucidă, să nu mai zicem că majoritatea acestor bucăți erau prea mici pentru a forma o pagină. În consecință, acestea ajungeau în coșul de gunoi al tăbăcarului.

Interesant este că aceste bucăți mici de pergament erau câteodată vândute clienților. Erau folosite pentru texte cu viață scurtă, precum scrisori și ciorne. Mai mult, erau folosite atunci când un text era "utilitar" și nu trebuia să fie făcut din pergament obișnuit—și mai scump. Un exemplu avem în imaginea de mai sus care ne arată o scurtă descriere prinsă de un os care a aparținut unui sfânt. Astfel de "etichete de relicve" erau importante fiindcă, evident, nimeni nu dorea să încurce degetul mare al Sfântului Petru cu cel al Sfântului Pavel. Astfel de informații erau scrise pe țidulele de pergament, de obicei cu un scris de mână slab calitativ (adică rapid).

Țidulele mai erau folosite adesea și de studenți și teologi, de exemplu, pentru a luate notițe la clasă (imaginea de mai sus, mai mult aici). De fapt, în De discipline scholarum, un ghid școlar făcut în anii 1230 pentru studenții și profesorii de la Universitatea din Paris, este explicat cum un student ar trebui să aibă la el astfel de bucăți de pergament pentru a lua notițe. Interesant cum o parte din aceste notițe au supraviețuit fiindcă au fost puse în manualele studenților, precum cel din imaginea de mai sus. Acestea sunt echivalentul medieval al "sticky note"-urilor de astăzi. Aducerea la clasă a bucăților de material era un mai larg fenonem medieval, precum vedem prin faimoasele notițe pe scoarță de mesteacăn care supraviețuiesc din Rusia secolului XIII. Imaginea de mai jos ne arată niște "figuri din bețe" haioase desenate de elevul Onfim care stătea—probabil plictisit—în clasă.

Există dovezi care ne arată că mai multe astfel de țidule erau câteodată legate împreună, dând o gaură prin ele și trecând o ață. Aceste legături, care formează un adevărat notepad, în sensul modern al cuvântului, puteau avea dimensiuni considerabile. Un specimen din Biblioteca Universității Würzburg e format din 30 de bucăți. Un tip de notepad care era și mai popular în Evul Mediu este tableta de ceară (aici putem vedea o colecție de tăblițe). Acestea erau și ele deseori legate împreună, formând un notepad de vreo șase "pagini" (imaginea de mai jos, a se observa găurile pentru sfoară din partea stângă). Acestea erau pagini inteligente, am putea spune, fiindcă conținutul putea fi șters de pe ceară (cu capătul plat al stilusului), oferind spațiu liber pentru idei noi.

Acest exemplu, care are 1500 de ani vechime, ar fi fost folosit într-o clasă din Egiptul creștin, probabil de un anume Ischyrion, al cărui nume este cioplit în lemnul de pe verso. Obiectul păstrează și o parte din conținutul original. Atunci când apăsai prea tare cu stilusul ascuțit, o urmă era lăsate pe lemnul din spatele cearei. Știm astfel că Ischyrion studia Biblia, din moment ce urmele au fost identificate ca fiind Proverbele VII, 3-13.

Precum este cazul și cu celelalte exemple de luat notițe din acest eseu, tableta este o capsulă a timpului care ne prezintă gândurile unor indivizi care au trăit acum mai bine de o mie de ani. Deși notepad-urile din Egipt, Franța, Italia și Rusia ne prezintă notițe personale care nu au fost menite a fi arătate, timpul le-a transformat în piese fosilizate de istorie publică, prinse pe suprafața paginilor și tăblițelor.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel