Semne de carte inteligente

Marcarea paginilor pentru lecturi ulterioare precedă browserele și internetul. De fapt, practica este mult mai veche chiar și decât cărțile tipărite. Acest eseu introduce diferite metode prin care călugării și alți cititori medievali țineau minte la ce pagină au rămas—și de la care urmau să continue. Ce fel de instrumente erau disponibile pentru acest scop? Cum diferă acestea între ele? Pe lângă adresarea acestor chestiuni, acest eseu mai vorbește și despre o adevărată descoperire: un nou specimen al unui tip de semn de carte, rar și ingenios, găsit la Biblioteca Universității Leiden. Diferit față de echivalentul nostru modern, semnul de carte despre care vorbim aici le arăta cititorilor medievali nu doar pagina la care au rămas, dar și la care coloană și propoziție au rămas.

Dar să începem cu începutul. Dacă anumite semne de carte pot fi numite "inteligente", de la sine altele erau, ei bine, proaste. În terminologia semnelor de carte, această descriere este pentru semnele care sunt fixate de o pagină anume, imposibil de a fi mutate prin carte. Imaginea de mai sus ne arată un astfel de semn static, probabil din sec. XII. A fost făcut prin crearea unei incizii în colțul paginii, prin care s-a trecut o bucățică de pergament și îndoită apoi spre exterior, pentru a ieși dintre pagini. Rezultatul era pe cât de static pe cât era de dăunător paginii—susținând și mai mult caracteristica de "prost".

O versiune ceva mai puțin invazivă, fără îndoială preferată de bibliotecarii medievali, nu implica tăierea, ci lipirea unei bucăți de pergament pe latura paginii. Așa-numitele semne "fore-edge" puteau conține și informații precum ce secțiune începea în dreptul marcajului ("B" de la "botez" în imaginea de mai sus).

Mult mai interesante, din perspectiva istoriei cărților, sunt semnele de carte dinamice, care puteau fi folosite la oricare pagină a manuscrisului, fiincă se puteau muta.

Un exemplu neobișnuit este arătat aici (sus)—semne în formă de inimă care puteau fi atașate de pagină. Interesant este că au fost tăiate dintr-un manuscris în neelandeza medie din sec. XIII despre viața unui sfânt. Vinovații au fost niște călugărițe din sec. XX, care se pare că nu apreciau cărțile vechi. Doar un număr mic de pagini din acest manuscris foarte important au supraviețuit nevătămate. Atunci când studiezi o carte in Biblioteca Universității Amsterdam, precum am făcut și eu cu ani în urmă, o colecție interesantă de fragmente în formă de frunze și inimi ajunge pe biroul tău.

Dezvantajul acestor semne atașabile este că timpul nu a fost prea blând cu ele. Din moment ce puteau fi separate de pagină, multe chiar au pățit asta: au căzut sau nu au mai fost reinserate de către cititori. Soluția pentru semnele care dispăreau a venit sub forma a ceea ce numim "semn de registru". Acest model, care arată ca un păianjen cu picioarele, era bine legat de partea de sus a coperții (a se vedea mai jos) pentru a nu se pierde. Pe lângă asta, îi permitea cititorului să marcheze locații multiple din carte.

Evident, aceste două tipuri de semne de carte—statice și dinamice—ofereau abordări foarte diferite pentru marcarea informației—și astfel, pentru folosirea unei cărți. Cititorii care adăugau semne atașabile sau "păianjen" anticipau că vor avea nevoie să extragă informație de pe mai multe pagini, nu doar una. Cu alte cuvinte, semnele dinamice serveau o audiență cu un "apetit" pentru cunoaștere, în timp ce semnele statice încurajau o folosire mai "ritualică" a unei cărți. Acestea fiind spuse, ambele grăiesc, în felul lor, despre cultura medievală a cititului.

În final avem semnul de carte multi-dinamic—și povestea descoperirii acestui nou specimen. Caracterizare de "multi-dinamic", care este un termen ales de mine, face referire la faptul că acest semn este de tipul celor dinamice, dar, în același timp, poate face mult mai mult decât doar să marcheze o pagină. Utilitatea acestuia este pe atât de ingenioasă pe cât este de simplă. Acest lucru devine evident când vedem semnul în acțiune, de exemplu, în această Biblie de secol XII de la Biblioteca Houghton.

După cum putem vedea, semnul constă în două componente. Precum în cazul semnului păianjen, avem prezentă o sfoară atașată de partea de sus a coperții (în exemplul acesta, sfoara este reciclată din alt manuscris). Acest lucru îi permitea cititorului să marcheze o pagină anume. Nimic nou până aici. Al doilea component, totuși, este cel care face semnul ingenios: un disc cu numerele 1-4 scris pe el, alături de o mânecă mică. Cititorul ar fi tras în jos semnul pe sfoară până când ajungea la locul în care se oprise din citit. Apoi discul era rotit pentru coloana corespunzătoare—o carte medievală deschisă înfățișa, de obicei, patru coloane de text—însemnând că dispozitivul marca pagina, coloana și propozița.

Deși astfel de semne de carte rotative au fost folosite chiar și în epoca tiparului (vezi un exemplu aici), doar în jur de 35 au supraviețuit, conform unui inventar publicat în Transactions of the Cambridge Bibliographical Society (2001). Este de la sine înțeles că atunci când un specimen minuscul de 41 x 22 mm (mărimea a două unghii) a fost vândut în 2005 la Sotheby's, a costat impresionanta sumă de $11.000.

Doar pentru a arăta că specimene noi încă sunt găsite, am descoperit recent unul la Biblioteca Universității Leiden, unde era pus într-o cartotecă dedicată secolului XII a Bibliotheca Manuscript Neerlandica—mai apoi mutat într-o colecție de fragmente, primind numărul de inventar BPL 3327.

Artefactul din Leiden (deasupra) prezintă toate caracteristicile unui semn rotativ: un disc mic din pergament cu patru numere și o gaură mică în mijloc. Interesant de menționat faptul că este abia al doilea specimen identificat în colecțiile neelandeze, deși cel din Leiden este clar cel mai vechi dintre ele (aici este celălalt). Cu toate că este greu să datăm numerele romane roșii cu precizie, pare că au fost așternute pe pergament în secolul XIV. Diferența majoră față de specimentul din Biblioteca Houghton de mai sus este că noua descoperire vine fără mâneca sa, care nu a supraviețuit. Este impresionat faptul că micul disc a reușit să ajungă până în zilele noastre. Probabil că a stat în bezna unui manuscris timp de sute de ani până când a fost separat și a devenit orfan—fără mânecă și fără casă.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel