Pupitrul medieval

Suntem obișnuiți să avem multiple cărți deschise în același timp când căutăm informații acasă sau scriem un eseu pentru școală. Fie că este vorba de PDF-uri, ebook-uri sau bătrânele volume din hârtie, a schimba atenția între cărți este o mișcare rapidă la care nici nu ne gândim. Lucrurile stăteau alfel în Evul Mediu. În acele vremuri, cărțile aveau tendința să opună rezistență când încercai să le miști: erau la fel de grele ca o cărămidă și adesea de două ori mai groase. O altă problemă era cea a spațiului. În medie, o carte medievală avea cam jumătate de metru lățime când era deschisă. Ca și consecință, a avea două cărți în fața ta era un lucru greu, să nu mai vorbim de multiple volume. Într-o reprezentare din secolul XVI a lui Erasmus, teologul nu are loc să pună pe pupitru o carte în timp ce scrie o scrisoare (deasupra).

Interesant este că provocările consultării unei cărți medievale se află în contrast cu ceea ce știm despre cititul și studiul din acea perioadă. Știm că cititorii erau interesați să afle diferite puncte de vedere față de un subiect, așa că răsfoiau un număr mare de volume în același timp. Mânat de această contradicție, acest articol explorează pupitrele medievale. Câte cărți sunt consultate simultan în reprezentările medievale ale cititului? Cum sunt așezate obiectele peste spațiul avut la dispoziție? Pe scurt, cum putem înțelege logistica din spatele devorării de cunoștințe din ultimele patru secole ale Evului Mediu? După cum vom vedea, răspunsurile la aceste întrebări variază foarte mult în funcție de motivul pentru care un individ manipula simultan mai multe cărți.

Primul grup de oameni care trebuia să manipuleze multiple cărți erau scribii. Prin definiție, un scrib trebuia să aibă cel puțin două cărți pe pupitru: cea la care lucra (un teanc de coli care erau legate doar după de termina de copiat totul) și cea pe care o copia (numită "exemplarul"). Dacă păstrarea ordinii acelor grupuri de colițe era dificilă, față de grupurile discutate aici, scribii aveau o viață ușoară. Până la urmă, individul citea, tehnic, doar o singură carte—cea din care copia. Asta explică de ce pupitrele lor aveau un spațiu limitat, cel puțin în baza reprezentărilor care supraviețuiesc.

În majoritatea cazurilor, spațiul lor de lucru era înclinat, nu orizontal. Faimoasa imagine cu Jean Miélot lucrând (deasupra) ne arată cum pupitrul scribului era la un unghi de 45 de grade. Foarte evidentă este și orientarea verticală în aranjamentul cărților: una deasupra celeilalte. De fapt, pupitrul din această imagine este împărțit în două, cu jumătatea de jos conținând cartea aflată în lucru, precum și uneltele scribului (călimare și condeie), în timp ce jumătatea de sus conține exemplarul. În mod clar, Miélot trebuia să-și cumpere un pupitru mai mare, fiindcă vedem cărți care stau pe jos și pe o bancă.

Interesant este și faptul că există și pupitre orientate pe orizontală. Imaginea de mai sus îl arată pe traducătorul Simon de Hesdin lucrând. Deși cărțile nu se văd, pupitrul clar poate oferi loc pentru două cărți. Totuși, sunt așezate una lânga alta. Probabil că era un lucru potrivit pentru munca traducătorului, care trebuia să citească cu atenție textul sursă și să scrie traducerea pe colițe nelegate. Prin asta, ambele cărți erau în fața sa: nu trebuia să se uite deasupra capului la o platformă.

Deși putem găsi cu ușurință imagini cu scribi aflați la pupitre pline cu cărți, este mai dificil să găsim cititori în situații similare. Adică: există foarte puține scene medievale în care cineva citește și nu scrie—unde cărțile sunt prezente, dar nu și penițele. Pe de-o parte, motivul este legat de practicile medievale de studiu. Cititorii aveau adesea un creion pe lângă ei când doar citeau. Până la urmă, remarcile și criticile trebuiau adăugate pe margini imediat ce erau gândite. Imaginile "fără creioane", deși rare, adesea înfățișează și un pupitru aglomerat. Imaginea de mai jos o arată pe Christine de Pisan (o autoare medievală) răsfoind mai multe cărți la un pupitru mare.

Absența unui creion ar putea fi cauzată dintr-o dorință de a o înfățișa pe Christine ca și un cititor avid. Acest lucru este subliniat, putem crede, de diversele volume care stau deschise—de observat cum unele cărți stau cu fața în jos, precum mai facem și noi astăzi! Începând cu Evul Mediu târziu, o unealtă specială a devenit disponibilă pentru cititorii care nu doreau aglomerația de pe pupitrul Christinei: caruselul de cărți.

Aceste carusele permiteau cititorilor să consulte multiple manuscrise într-o manieră foarte convenabilă, rotind (încet!) partea de sus, care se mișca. Cel mai vechi pe care l-am putut găsi datează din secolul XIV (aici), dar probabil că erau folosite chiar de mai înainte. Este șocant faptul că aceste două scene (deasupra și dedesubt) înfățișează cititori—teologi—fără creioane, deși cel de sus pare că ține un creion invizibil în mână.

În mod ingenios, "caruselele de cărți" medievale ocoleau restricțiile impuse de spațiul limitat al unui pupitru obișnuit. Totuși, ce te făceai dacă aveai nevoie de și mai mult spațiu? Răspunsul la această întrebare este probabil cea mai intrigantă piesă de mobilier pentru cărți care supraviețuiește din trecut: roata cu cărți.

Imaginea de mai sus înfățișează roata cu cărți inventată de inginerul renascentist, Agostino Ramelli, al cărui concept era bazat pe design-uri medievale. Partea bună a roții este evidentă: oferea spațiu pentru multe cărți. Nu diferă prea mult de momentul când decidem să atașăm un al doilea monitor la calculatorul nostru, doar că individul chiar privește 12 monitoare în același timp—precum un comerciant la bursă. Am stat cândva în fața unei astfel roți din sec. XVII și este o senzație magnifică să învărți roata. Sunetul mecanismului intern este pur și simplu fascinant.

Deși pupitrele, în marea lor varietate, sunt reprezentative pentru felul în care majoritatea scribilor și cititorilor își manipulau cărțile, mai există o suprafață care este și mai excepțională—și care poate fi considerată ca fiind un "laptop" (cuvânt compus din lap și top, adică poală și deasupra). Folosirea unor astfel de pupitre portabile, care stăteau în poala scribului, este bine documentată pentru perioada modernă timpurie. Erau folosite, de exemplu, de către nobilii sau secretarii care scriau documente și scrisori în timp ce călătoreau.

Un pupitru portabil era de obicei o cutie cu o suprafață ușor înclinată, înăuntrul căreia se țineau intrumentele de scris, precum foi, cerneală sau creioane. Interesant este că acestă practică—și unealtă—există cel puțin din sec. XII (vezi imaginea de mai sus). Dispozitivul conținea un orificiu pentru călimara cu cerneală și probabil și foi goale—în paralel cu kit-urile portabile din Renaștere.

În afara faptului că suprafața efectivă a unui pupitru era mai limitată decât cea cu care suntem noi obișnuiți, birourile medievale nu erau prea diferite de ale noastre, inclusiv pe cât de dezordonate erau. Acestea conțineau cărți, deschise și închise, dar și instrumente de scris. Totuși, chiar mai mult decât în prezent, pupitrele erau o unealtă necesară, fie că erau aglomerate (precum în cazul Christinei) sau doar cu o carte două pe ele (în cazul scribilor). Condeiul medieval, până la urmă, avea nevoie de o suprafață dreaptă și stabilă. Cu toate că birourile ne par nouă niște obiecte triviale, acestea erau cruciale pentru scribii și cititorii medievali.

Eseu scris de Erik Kwakkel