Folosirea cărții: o introducere

Până prin anul 1200, membrii caselor religioase—călugării și măicuțele—erau principalii consumatori de cărți. Produceau singuri aceste obiecte și în număr mare, fiindcă casele religioase nu puteau funcționa fără ele. Secolul XIII a fost martorul unei creșteri accentuate a producției și a consumului de cărți în afara zidurilor mănăstirilor. Cărțile erau acum făcute pentru profit în magazine urbane, atât pentru uzul cetățenilor, al studenților, dar și al călugărilor.

Majoritatea librăriilor medievale erau goale deoarece cărțile erau prea scumpe pentru a fi ținute în stoc. În schimb, fiecare client purta o discuție lungă cu proprietarul magazinului, care l-ar fi întrebat cât dorea să cheltuiască, ce materiale prefera, ce fel de grafie să fie fie folosită pentru text ș.a.m.d. Astfel, fiecare carte medievală în parte era unicat. Utilizatorii modificau adesea manuscrisul după producere, aducându-l și mai mult în ton cu nevoile lor. Semnele de carte puteau fi adăugate pentru un acces rapid la capitolele favorite, în timp ce notițele și maniculele de pe margini marcau pasaje importante. Mai mult, glosare și foițe erau inserate acolo unde textul necesita clarificări.

Semnul de carte ghida cititorul spre începutul unui capitol favorit sau o secțiune importantă a cărții. Flori sau frunze, care erau câteodată desenate în manuscris, marcau pagina în cea mai elegantă și practică manieră. Mai sigure și permanente, totuși, sunt semnele de carte precum cel de mai sus: o bucată de pergament care a fost aplicată peste pagină.

Ce gând grozav, faptul că niște degete medievale au inserat aceste bucățele pentru a-și lua doza de literatură! Unele semne sunt făcute din fragmente de manuscrise vechi, tăiate ca și o formă de reciclare. Semnele sunt interesante pentru istoricii cărților fiindcă ne arată ce pasaje erau preferate de indivizii care trăiau acum sute de ani. Acestea sunt rămășițele fosilizate ale gusturilor literare medievale.

În timp ce semnul de carte ghida cititorul spre un capitol important, semnul-nota marca un pasaj sau propoziție importantă din pagină. Din când în când, cititorii observau ceva în text care merita evidențiat. În astfel de cazuri, scriau cuvântul în latină "nota" pe margine, care înseamnă a "examina" sau a "inspecta". Deși unele dintre aceste semne-nota serveau ca și o reamintire pentru a verifica ceva, altele par să exprime un mai generic "atenție!"—precum făcea manicula (vezi mai jos).

Precum ne arată acest exemplu, semnul nu este scris ca și un cuvânt normal. De fapt, cele patru litere sunt amestecate și întinse pentru a forma un simbol unic. Acest lucru era probabil făcut pentru a distinge pasajele unui cititor de cele marcate de alții, precum colegii săi călugări din mănăstire.

Cu un semn-nota un cititor exprima faptul că un pasaj era important sau merita o citire aprofundată. Manicula (latină pentru "mână mică") era un alt mod de a face asta. Precum cu semnele-nota, forma degetului arătător variază foarte mult. Cititorii puteau avea propriul lor design pentru a-și diferenția mâinile de ceilalți cititori. Mâinile sunt câteodată acompaniate de notițe scurte, pe care cititorul probabil că le-a scris ca răspuns la text. Precum cu semnele de carte și semnele-nota, manicula ne arată ce era considerat important pentru un individ din trecut. Astfel, acestea oferă o mână de ajutor pentru istoricul de cărți, pe cât de mult au făcut-o pentru cititorul medieval.

Din momentul în care învățăm să citim în copilărie, ni se spune să nu scriem pe cărți. Totuși, de multe ori o facem, mai ales când folosim o carte pentru școală. Dacă nu este a noastră, poate că vom scrie cu creionul, pentru ca gândurile nostre personale să fie șterse mai apoi. Cititorii medievali nu aveau nicio problemă cu scrisul pe margini și nici nu se sfiau să folosească cerneală permanentă. De fapt, este dificil de găsit un manuscris care nu conține astfel de adiții.

Unele dintre aceste notițe (sau glosare) erau destul de lungi, iar scribul trebuia să mărească marginile pentru a le acomoda. Glosarele văzute aici oferă o semnificație alternativă (mixta vel bibita), o clarificare (posita) și o încurajare de a căuta ceva în altă carte (litera "r" de la "require", cu sens că necesită lectură adițională).

Notițele mai ample erau câteodată scrise pe bucățele de hârtie sau pergament precum cea de mai sus. Studenții se pare că obișnuiau să le folosească pentru a lua notițe în clasă sau când studiau textul acasă. Puține au supraviețuit până astăzi. Nu doar că se pierdeau ușor, dar multe dintre ele erau aruncate, o soartă similară cu "sticky note"-urile noastre moderne. În unele manuscrise, acestea au supraviețuit fiindcă au fost bine puse între pagini, precum vedem mai sus.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel