Clasicismul și Evul Mediu timpuriu

În 1942, un fermier care ara un teren din estul Angliei a descoperit o colecție impresionantă de argintărie romană, datând din secolul IV e.n. (începând cu sec. I, anumite părți ale Britaniei au fost cucerite de Imperiul Roman). Acesta a devenit cunoscut sub numele de "Tezaurul de la Mildenhall", numit după orașul din apropiere. Proprietarul original probabil că și-a îngropat vesela atunci când administrația romană a părăsit Anglia în 410 e.n., sperând că o va recupera mai târziu. Printre linguri, boluri, farfurii şi oale se află un platou de argint, cu un diametru de 60.5 cm care cântărește 8.2 kg, cu motive clasice împrumutate din antichitate (Grecia și Roma antică). Totuși, deși pe platou sunt înfățișați zeii Neptun și Bachus, prorietarul era probabil un adept al creștinismului—o nouă religie aprobată recent, care nu devenise încă credința dominantă din Europa. Acest amestec de concepte clasice şi creştine este tipic pentru Evul Mediu timpuriu. Din cauza tulburărilor politice şi sociale care aveau loc în Europa acelor vremuri, arta acestei perioade cuprinde o gamă largă de stiluri și teme care adesea combină elemente clasice cu altele noi și diferite.

Tranziţia de la antichitate la Evul Mediu este adesea percepută ca fiind marcată de o ruptură bruscă a credințelor şi a stilului artistic. Această schimbare a fost caracterizată de cercetători ca fiind un "declin". Conform acestui scenariu, atmosfera haotică și instabilă a Imperiului Roman de la finele secolului III i-a determinat pe mulţi locuitori să îmbrăţişeze noi religii minoritare importate de la marginile imperiului. Unele dintre acestea erau religii mesianice care le promiteau membrilor o viaţă de apoi mai plăcută decât viața din ce în ce mai dificilă pe care o trăiau (o religie mesianică este una ce include un Mesia, o figură ce promite mântuirea credincioșilor). În acelaşi timp, dificultățile economice ale Imperiului Roman târziu au compromis investițiile în atelierele artiștilor în care naturalismul artei romane clasice fusese predat timp de mai multe generații de artiști. În lipsa pregătirii tradiţionale, a posibilităților și a unor patroni care să prețuiască clasicismul (stilul naturalist al artei antice greceşti şi romane), artiştii din această perioadă lucrau adesea într-un stil mai static, bidimensional, care punea accentul pe idei şi simboluri în defavoarea iluziei naturaliste. Abandonarea stilului naturalist a coincis, se pare, și cu ascensiunea unei noi religii majoritare, creștinismul, care respingea materialitatea și formele tradiționale ale frumuseții în favoarea simplității și abstinenței.

Două basoreliefuri din piatră montate pe Arcul lui Constantin demonstrează acest presupus "declin". Basorelieful refolosit al Sacrificiului către Apollo (stânga), sculptat inițial pentru un monument în cinstea împăratului Traian între 117 şi 138 (când Imperiul Roman era mai stabil), prezintă multe caracteristici cheie ale clasicismului: adâncimea variată a reliefului (distanţa dintre sculptură şi suprafaţa de care este fixat), pliurile veșmintelor atent delimitate şi personaje care se mișcă în spaţiu. Pe de altă parte, în tabloul care îl înfățișează pe împărat distribuind bani (dreapta), comandat pe vremea Imperiului Roman târziu între 312 și 315, figurile disproporționate sunt aproape comice, cu capete şi mâini enorme şi pliuri sugerate doar prin linii săpate în piatră.

Problema cu idea unui "declin" este că ignoră multitudinea de experiențe și curente artistice, adesea contradictorii, care existau în lumea antichității târzii. Romanii urmăreau mereu încorporarea popoarelor recent cucerite și colonizate prin aproprierea credințelor religioase și tradițiilor artistice locale, creând prin acest proces versiuni locale de artă romană care erau uneori mai puțin naturaliste. Chiar și artiștii din capitală, de la Roma, puteau alege să folosească fie naturalismul, fie o estetică mai simbolistică, în funcție de cine crea lucrarea și de cine o consuma—precum vedem pe Sarcofagul Amiternum (deasupra), care a fost realizat în sec. I, când clasicismul era cel mai proeminent stil. În loc să ofere o atenție clasicistă asupra compoziției, artistul a aranjat niște figuri îndesate de diferite dimensiuni într-un mod aparent haotic—în opoziție cu tendințele artistice ale vremii.

Lucrări precum Sarcofagul Amiternum contribuie la complicarea ideii unui declin artistic sau demonstrează, de fapt, varietatea gusturilor artiștilor și patronilor? Unii sunt de părere că împăratul Constantin (care a dezincriminat creștinismul la începutul sec. IV) și, prin extensie, populația creștină aflată în expansiune, au fost atrași spre un stil nonclasic, care nega naturalismul în favoarea unor forme mai simbolistice, din cauza credinței lor. Dar operele de artă care au supraviețuit, comisionate de romani bogați, ne arată că, precum semenii lor păgâni, mulți creștini preferau adesea un stil clasicist—chiar dacă temele înfățișate erau noi. De exemplu, la mijlocul sec. IV, corpul lui Iunius Bassus, un prefect roman (funcționar de rang înalt) a fost îngropat într-un sarcofag de marmură bogat decorat.

Din moment ce era un convertit creștin, sarcofagul lui Iunius a fost acoperit cu scene narative și simbolice din Biblia creștină, toate realizate într-un stil clasicist. Apostolii sunt îmbrăcați în togi romane și un Iisus tânăr stă pe un scaun cu picioare și capete de animal, numit sella curulis. Față de alte lucrări clasice, aici mâinile și capetele personajelor sunt un pic prea mari, dar artistul a încercat, în mod evident, să se folosească de limbajul stilistic al clasicismului pentru a transmite conținutul creștin.

Aceste abateri estetice de la clasicism nu s-au limitat doar la arta sponsorizată de creştini: aceleaşi tendinţe sunt evidente și în operele comisionate de pagânii declarați ai acelor vremuri. Panoul de fildeș de mai jos a fost comisionat pentru a celebra căsătoria dintre membrii a două familii patriciene (nobile) romane, Nicomachi și Symmachi. O figură feminină cu un cap şi mâini supradimensionate stă lângă un altar, în timp ce o servitoare, de dimensiuni mici prin comparație, stă în spatele acestuia. Piciorul din spate al femeii se află în faţa ramei panoului, în timp ce piciorul frontal, contraintuitiv, se află pe podeaua din interioriul scenei, încălcând regulile naturalismului. Bazându-ne pe operele de artă care supravieţuiesc, știm că atât patronii păgâni, cât și cei creștini, găseau aceste contradicții dintre spațiu și proporție ca fiind acceptabile.

A existat, de asemenea, o diversitate de teme preferate printre patronii diferitelor religii. Lucrările artistice ale acestor vremuri combină câteodată conținut evident păgân cu stilul clasic, dar în scopuri creștine. Așa-numitul "Mare platou" din cadrul tezaurului de la Mildenhall este un exemplu perfect al acestor combinații artistice. Inele concentrice create prin repoussé (modelare în metal prin care un design tridimensional este creat prin percutare interioară) și decorații gravate celebrează temele clasice ale oceanului și ale petrecerilor bahice. Din părul și barba zeului roman Neptun din centrul platoului radiază delfini și alge. În jurul său, nimfe călăresc creaturi marine.

Pe margine se află Bachus (zeul vinului), Hercule, Pan și mulțimi de satiri și menade, ce țin în mâini toiaguri de ciobani și, respectiv, toiaguri bahice cu capete de armurariu, ce se răsucesc fluturându-și faldurile veșmintelor, dansând cu dezinvoltura indusă de alcool.

În timp ce stilul și tematica clasică ale platoului sunt incontestabile, știm că proprietarul era probabil creștin, deoarece lingurile din veselă (de mai jos) conțin simbolurile creștine Chi-Rho (un simbol format prin suprapunerea primelor două litere grecești pentru "Christos") și literele Alfa și Omega (prima și ultima literă din alfabetul antic grecesc, folosite de creștini pentru a-l simboliza pe Dumnezeu). În ciuda creștinismului său, proprietarul probabil că nu avea vreo problemă cu expunerea platoului, cu tot cu nudurile sale, pe servantă pentru a fi admirat de către oaspeții săi.

În loc să demonstreze un "declin" sau o întrerupere bruscă a temelor și stilurilor artistice, operele de artă romane din Evul Mediu timpuriu prezintă la fel de multe amestecuri și aceeași diversitate precum era și imperiul însuși.

Dale Kinney and Anthony Cutler, “A Late Antique Ivory Plaque and Modern Response,” American Journal of Archaeology 98 (1994), pp. 457-480

Richard Hobbs, The Mildenhall Treasure (London: The British Museum Press, 2012)