Arta și arhitectura creștină după Constantin

Pe la începutul secolului IV, creștinismul era o religie aflată în creștere în orașele lumii romane. Atrăgea convertiți din diferite clase sociale. Teologia și arta creștină a fost îmbogățită prin interacțiunea culturală cu lumea greco-romană. Dar creștinismul se va transforma radical datorită acțiunilor unui singur om.

În 312, împăratul Constantin și-a învins principalul rival, pe Maxentius, la Bătălia de la Podul Milvius. Relatările bătăliei descriu cum Constantin a văzut un semn pe cer care îi prevestea victoria. Eusebius, biograful principal al lui Constantin, descrie semnul drept Chi Rho, primele două literele din scrierea în greacă a numelui Christos.

După acea victorie, Constantin a devenit principalul patron al creștinismului. În 313, acesta a emis "Edictul de la Milano" prin care se oferea toleranță religioasă. Deși creștinismul nu avea să devină religia oficială a Romei până la sfârșitul sec. IV, decretul imperial al lui Constantin avea să transforme statutul și natura creștinismului. Nici Roma imperială, nici creștinismul nu aveau să mai fie la fel din acel moment. Roma urma să devină creștină, iar creștinismul urma să preia aura Romei imperiale.

Transformarea creștinismului este foarte evidentă dacă facem o comparație între arhitectura bisericească dinaintea, din timpul și de după Constantin. În perioada preconstantiniană, nu erau prea multe diferențe între bisericile creștine și arhitectura domestică tipică. Un exemplu frapant al acestui lucru îl vedem la o casă a comunității creștine din orașul sirian Dura-Europos. Aici, o casă tipică a fost adaptată nevoilor congregației. Un perete a fost dărâmat pentru a uni două camere: aceasta era cu siguranță încăperea în care se țineau slujbele. Este semnificativ faptul că cel mai elaborat aspect al casei este camera menită a fi baptisteriu. Acest lucru reflectă importanța Tainei Botezului în inițierea noilor membri în misterele credinței. Altminteri, clădirea nu ar fi ieșit în evidență printre alte case. Această arhitectură domestică, evident, nu avea să satisfacă nevoile arhitecților lui Constantin.

De secole întregi, împărații fuseseră responsabili de construirea templelor de pe tot întinsul Imperiul Roman. Am notat deja, într-un articol anterior, rolul cultelor publice în definirea identității civice, iar împărații au înțeles că prin construirea templelor își demonstrau pietatea sau respectul față de practicile și tradițiile religioase. Așa că a fost natural pentru Constantin să-și dorească construirea de edificii în onoarea creștinismului. A construit biserici în Roma, printre care și Biserica Sf. Petru, a construit biserici în Țara Sfântă, de menționat Biserica Nașterii Domnului din Betleem și Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și a construit biserici în noua sa capitală, Constantinopol.

În crearea acestor biserici, Constantin și arhitecții săi s-au confruntat cu o mare provocare: care ar trebui să fie forma fizică a unei biserici? Era clar că forma tradițională a templului roman nu era potrivită, atât din cauza asocierii cu cultele păgâne, dar și din cauza funcțiilor diferite. Templul a servit ca și trezorerie și locuință pentru cult; sacrificiile aveau loc pe altare aflate în exterior, cu templul în fundal. Acest lucru însemna că arhitectura templului roman era, în mare parte, o arhitectură de exterior. Din moment ce creștinismul era a religie a misterelor care necesita o inițiere pentru a lua parte la practicile religioase, arhitectura creștină punea un accent mai puternic pe interior. Bisericile creștine aveau nevoie de spații interioare mari pentru a găzdui congregațiile aflate în creștere și pentru a demarca separarea dintre credincioși și necredincioși. În același timp, noile biserici creștine trebuiau să fie impunătoare vizual. Clădirile trebuiau să transmită noua autoritate a creștinismului. Acești factori au fost esențiali, în vremea lui Constantin, în crearea unei forme arhitecturale care va deveni esența arhitecturii creștine până în zilele noastre: bazilica creștină.

Bazilica nu era o formă arhitecturală nouă. Romanii construiau de secole bazilici în cadrul orașelor lor ca parte a complexelor palatelor. Un exemplu de o opulență aparte era așa-numita Basilica Ulpia, construită ca parte a Forumului împăratului Traian, la începutul sec. II. Bazilicile aveau diferite funcții, dar serveau în principal ca și locuri formale de adunare. Una dintre funcțiile majore ale bazilicilor era să servească drept locații pentru tribunale. Acestea erau găzduite într-o formă arhitecturală numită absidă. La Basilica Ulpia, aceste forme semicirculare ies din ambele capete ale clădirii, dar în alte cazuri, absidele ar fi ieșit din laturile acesteia. Magistratul care servea ca și reprezentantul autorității împăratului ar fi stat pe un tron formal în absidă, de unde și-ar fi oferit judecățile. Această funcție oferea bazilicii o aură de autoritate politică.

Aula Palatina, Trier, Germania, începutul sec. IV e.n. (foto: Beth M527, CC BY-NC 2.0)

Bazilicile mai serveau și ca săli de audiență în cadrul palatelor imperiale. Un exemplu bine păstrat se află în orașul Trier din nordul Germaniei. Constantin a construit aici o bazilică ca parte a complexului unui palat din Trier, care servea ca și capitala sa din nord. Deși este o formă arhitecturală destul de simplă, rămasă astăzi fără decorațiunile din interior, bazilica a fost cu siguranță o scenă impunătoare pentru împărat. Ni-l putem imagina pe acesta purtând însemnele imperiale și înaintând de-a lungul axei centrale, făcându-și adventusul dramatic, sau intrarea dramatică, alături de alți membri ai curții sale. Acest spațiu ar fi trezit umilitatea în oricare emisar care se apropia de împăratul așezat pe tronul din absidă.

Eseu scris de Dr. Allen Farber