Istoria evreilor—până în Evul Mediu

Pentru fiecare perioadă a istoriei evreiești, interacțiunile cu non-evrei au fost esențiale pentru formarea culturii și identității evreiești. Primii israeliți făceau sacrificii animalice la Templu și se distingeau de restul popoarelor levantine, fiecare venerându-și zeitățile locale.

Cu toate că nu există vreo dovadă arheologică, Biblia evreiască descrie un Templu în Ierusalim ridicat de către regele Solomon, probabil undeva în timpul secolului X î.e.n. Biblia creștină descrie și ea construcția Templului de către babilonieni 500 de ani mai târziu. Odată cu distrugerea primului Templu, evreii s-au împrăștiat prin Levant și Mesopotamia, creând culturi aflate în competiție. Cărturarii rabini au realizat că ar fi necesar să fie scrise interpretările orale—și au creat fundația pentru generațiile următoare care vor dezbate și interpreta legile evreiești. Cel mai cunoscut cărturar rabin a fost Hillel (70 î.e.n.–10 e.n.). Hillel a dezvoltat metode de interpretare a Bibliei evreiești care erau flexibile. De la începuturile sale, iudaismul a fost supus contextului și interpretărilor ritualice ale unei comunități.

Un nou Templu a fost construit la câteva secole după ce primul a fost distrus, când niște evrei s-au întors în Țara lui Israel. În anul 70 e.n, în timpul asediului roman al Ierusalimului, evreii s-au împrăștiat prin nordul Africii, Orientul Mijlociu și zona Mediteranei. Această dispersie pe scară largă a evreilor în afara Țării lui Israel se numește diasporă.

În diasporă, grupurile de evrei au trăit în zone dominate de musulmani și de creștini. Comunitățile locale aveau tradiții distincte, dar diferențele erau mai pronunțate între cei veniți din zonele musulmane și cei din zonele creștine. Evreii care-și pot trasa originile în Europa Centrală și de Est, se numesc evrei așkenazi, iar cei care vin din lumea islamică sunt cunoscuți astăzi ca și evrei sefarzi. Aceștia din urmă, tehnic vorbind, își au originile în Peninsula Iberică, dar evreii din teritoriile musulmane din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (numiți evrei mizrahi și, respectiv, magrebi), au fost comasați cu sefarzii contemporani din moment ce împărtășesc multe dintre aceleași obiceiuri. Aceste etichete nu au fost utilizate pe scară largă până în anii 1960, când evreii din țările islamice au migrat spre Europa, Statele Unite și Israel. La scară globală, aceste distincții nu erau relevante înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Atât în comunitățile așkenazilor, cât și cele ale sefarzilor, evreii din Evul Mediu trebuiau să plătească taxe în schimbul autonomiei comunale. Pe măsură ce au adoptat limbile vorbite de non-evreii în jurul cărora trăiau, aceștia au adoptat și stilurile arhitecturale, muzicale, culinare și literare ale vecinilor lor.

Sinagogile din teritoriile dominate de creștini par câteodată anoste la exterior, dar sunt foarte ornate pe interior. Sinagogile din teritoriile musulmane au domuri și arcade care mimează arhitectura islamică, precum o face Santa Maria la Blanca din Toledo, Spania sau Sinagoga Mare din Alger, Algeria.

În Europa, persecuția evreilor a început după ce împăratul roman Constantin s-a convertit la creștinism. În secolele XI și XII, grupări cruciate au masacrat evrei pe tot întinsul Europei. Cruciații dădeau vina pe evrei pentru crucificarea lui Iisus, o acuzație care a fost extinsă pentru a pretinde că evreii comiteau uciderea ritualică a copiilor creștini, cunoscută ca și calomnia sângelui.

Evreii care trăiau în Europa erau ținte ușoare pentru cruciați, din moment ce musulmanii, de la care sperau să cucerească Pământurile Sfinte, erau departe de casă. Pe parcursul secolelor XIV și XV, evreii din Spania au fost supuși unor forme violente de anti-iudaism. Inchiziția spaniolă a convertit forțat și a expulzat mulți evrei care locuiau în Peninsula Iberică.

Viața evreilor din țările islamice a fost, prin comparație, relativ liniștită. În zonele dominate de către musulmani, evreii din Evul Mediu erau tolerați ca și "dhimmi" —un popor al cărții. Spre deosebire de lumea creștină, evreii nu erau singurii locuitori non-musulmani (existau și creștini, zoroastrieni, hinduși, budiști etc.). Evreii erau integrați în economie și erau lăsați să-și practice religia. Evreii făceau afaceri cu non-evrei în timpul Evului Mediu, iar asemănările din artă, muzică și gastronomie stau mărturie pentru interacțiunile dintre aceștia. Dar viețile lor comunale au rămas relativ separate—legile alimentației evreiești (kașrut) însemnau că evreii aveau proprii lor măcelari, brutari și chiar producători de vin. Șabatul săptămânal însemna și că neguțătorii și țăranii evrei se abțineau de la muncă, în timp ce comerțul creștin și musulman putea continua. Iar legea evreiască interzicea căsătoriile în afara religiei lor, întărind astfel granițele dintre evrei și vecinii lor—granițe care, în anumite cazuri ulterioare, au devenit ghetouri îngrădite în cadrul cărora evreii erau forțați să trăiască.

Text scris de Dr. Jessica Hammerman și Dr. Shaina Hammerman

Daniel Boyarin,  Border Lines: The Partition of Judaeo-Christianity (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 2004)

Elisheva Carlebach, Divided Souls, 1500-1750 (New Haven: Yale University Press,2001)

Robert Chazan, The Jews of Medieval Western Christendom: 1000-1500 (Cambridge:Cambridge University Press, 2006)

Mark R. Cohen, Under Crescent and Cross: The Jews in the Middle Ages (Princeton:Princeton University Press, 1994)