LGBTQ: Cenzura din Evul Mediu și până în Modernitate

Acest text recunoaște și aduce în discuție aspecte importante—dar adesea trecute cu vederea—ale vieții postmoderne, ale relațiilor și identităților care au existat dincolo de binarul de gen (feminim și masculin) sau a cuplurilor (un bărbat și o femeie). Ca și curatori și specialiști în manuscrise iluminate (cărți făcute și pictate de mână) medievale și renascentiste, atenția noastră va fi orientată spre obiecte din colecția Getty care au fost produse în Europa premodernă, undeva între 1200 și 1600; vom lua în considerare felurile în care imaginile și textele au fost traduse, transmise și transformate în secolele care au urmat și până în zilele noastre.

Sexualitatea umană și identitatea de gen sunt teme complexe, iar înțelegerea noastră a ambelor este în continuă expansiune și aprofundare. Uneori este tentant să generalizăm despre ceea ce constituiau comportamente, așteptări, identități și relații masculine și feminine "normale" în trecut, dar norma dintr-un loc și dintr-o perioadă nu este neapărat norma din altele. Chiar și categorii precum bărbat/femeie, homosexual/heterosexual sau creștin/noncreștin riscă să simplifice excesiv sau să ducă la opinii eronate. Astfel de binare încep să se destrame sub o cunoaștere mai amplă. În mediul academic, termenul "queer" este adesea folosit pentru a descrie orice expresie a sexualității sau a genului care diferă de binarele tradiționale. Fiecare imagine discutată în acest text ar putea fi descrisă ca oferind o lentilă queer prin care să privim trecutul. Această abordare nu se referă exclusiv la persoanele gay, lesbiene, transgender sau heterosexuale, ci la potențialul unei dinamici complexe și cu multe fețe ale identății. Înainte să examinăm fluiditatea unor idei precum gen și sexualitate în Evul Mediu și Renaștere, este important să menționăm că mulți dintre termenii pe care îi folosim azi (și pe care continuăm să-i dezvoltăm și rafinăm) precum hetero-, homo-, bi- și a-sexual, nu existau în vremurile acelea. În loc să încercăm să redefinim și să etichetăm aceste lucrări, sperăm că prin abordarea materialului cu un nou vocabular critic să putem să dezvăluim un narativ care rareori a fost înfățișat, a fost dificil de văzut și, adesea, ignorat prea ușor.

Este util să începem cu două iluminări care sugerează o relație ierarhică sau o diviziune socială dintre femei și bărbați. Unul dintre artiștii manuscrisului bogat decorat Orele Spinola, de exemplu, a realizat o scenă a tuturor sfinților de parcă ar fi fost surprinși în rai printr-o ramă de piatră: martirii și sfinții bărbați sunt la stânga, cu Sfânta Treime deasupra, în timp ce martirii și sfinții femei sunt la dreapta, cu Fecioara Maria deasupra. O privire mai atentă ne arată că bărbații privesc spre Maria, iar femeile spre Sfânta Treime, traversând astfel diviziunea de gen. De-a lungul perioadei premoderne, astfel de referințe încrucișate a modelelor de gen erau comune în majoritatea straturilor societății europene.

Într-o altă Carte a orelor, artistul Guillebert de Mets a reprezentat un cosmos stratificat, cu Dumnezeu deasupra unor sfere cerești, care sunt ocupate de îngeri, profeți, apostoli, sfinți, martiri și clerici bărbați, sfinți femei și, în final, bărbații și femeile din societate. Această ierarhie ar sugera că proximitate de divinitate ar corespunde, într-un fel, cu genul. Interesant este că îngerii care sunt cel mai aproape de Dumnezeu Tatăl au fost adesea considerați ca lipsiți de gen. În ciuda unor astfel de reprezentări divizate, femeile aveau numeroase roluri importante în societate și în imaginația populară a vremii—teme care au fost explorate în expoziția Illuminating Women in the Medieval World (20 iunie–17 septembrie 2017) de la Getty Museum. Totuși, ar fi imposibil de contestat faptul că, astăzi, femeile se bucură de mult mai multe libertăți decât o făceau în Evul Mediu. Un alt mod de a vizualiza relațiile femei-bărbați din Evul Mediu și Renaștere este prin intermediul manuscriselor legale. Tabelele Consangvinității și Afinității de mai jos, de exemplu, arată nivelul de separare dintre o persoană și rudele sale de sânge (pentru a preveni incestul) și, respectiv, relațiile cu familia partenerului (pentru a determina moștenirile). Dar aproape fiecare iterație a interacțiunilor sexuale umane imaginabile a existat în afara aceste imagini și stratificări ierarhice, iar nu toate actele intime erau în scopul procreării.

Găsirea unei varietăți de activități sexuale în arta medievală și renascentistă este dificilă din simplul fapt că sexul era rareori reprezentat. Totuși, câteodată, aceste omiteri pot fi dovezi în sine.

Un manuscris superb iluminat din colecția de la Getty, Viziunile sufletului lui Guy de Thurno, înfățișează o scenă în care fantoma lui Guy se întoarce la soția sa pentru a o implora să se pocăiască pentru un păcat pe care ei l-au comis. Deși acest păcat nu este reprezentat în manuscris, Robert Sturges a susținut că păcatul ar fi sodomia. Trebuie menționat că, deși acel termen s-ar putea referi la un act specific, concepția medievală față de sodomie includea adesea orice act sau poziție care nu avea ca scop procrearea. Organizarea compoziției vorbește acolo unde imaginile și cuvintele lipsesc. În partea stângă a compoziției (poate cu dublu sens față de cuvântul latin pentru stânga, sinister) se află patul matrimonial, acum purificat de două cărți sfinte. La dreapta este un grup de cinci bărbați și văduva lui Guy. În centru se află preotul care discută cu sufletul lui Guy de Thurno. Nu putem vedea sufletul; în schimb, ni se oferă patul gol din stânga și liniștea interogării din dreapta. Precum a explicat Diane Wolfhal, "Sodomia, păcatul care nu poate fi numit, se pare că nu poate fi nici vizualizat".

Cărțile au fost mereu menite a fi atinse, din moment ce mâinile noastre le creau, deschideau, țineau și le manipulau. Manuscrisele iluminate duceau niște vieți pline de evenimente, din moment ce fiecare nou proprietar putea să altereze conținutul cu semne ale deținerii sau să lase semne ale folosirii (precum pagini murdare).

Într-o carte de rugăciuni de secol XIII din colecția Getty, corpul lui Hristos crucificat a fost atins în trecut în mod repetat din motive devoționale. Altă carte de rugăciuni include o placă de sub Răstignire, iar acest rondel cu înălțarea lui Iisus era în mod explicit destinat sărutărilor. În aceste exemple, pagina de pergament devine un vehicul care conectează trupurile umane cu prezența divină. În alte cazuri, contactul fizic cu spațiul pictural este menit să șteargă conținutul vizual supărător, adesea găsit în manuscrisele seculare. (Vezi resursele adiționale pentru mai multe despre caracteristicile masculine și feminine în Răstignirile medievale și renascentiste și, mai ales, cartea controversată a lui Leo Steinberg The Sexuality of Christ in Renaissance Art and in Modern Oblivion.)

Cronica lumii a germanului Rudolf von Ems, scrisă în secolul XIII, a construit o imagine a istoriei iudeo-creștine și greco-romane de la crearea lumii și până în prezentul autorului. În primul deceniu al sec. XV, o femeie nobilă, cel mai probabil din Bavaria (în Germania de astăzi), a primit o copie luxuriantă a textului, plină de ilustrații superbe care înfățișau momente importante din istorie. Prin 1487, manuscrisul a ajuns în colecția Ducelui Albert al IV-lea și a soției sale, Kunigunde a Austriei, al căror portrete au fost adăugate, îngenunchind cuvios în fața Fecioarei Maria pe o pagină care acum stă lângă cea cu fosta proprietară. Cândva în istoria manuscrisului, un cititor a șters efectiv anumite figuri, mai ales pe acei indivizi care erau înfățișați nud sau în timpul unor activități sexuale extraconjugale.

Acest fenonem nu înseamnă că fiecare figură dezbrăcată a fost ștearsă din istorie: lui Adam și Eva, de exemplu, li s-au șters zonele intime în ilustrația de la începutul creației, dar câteva pagini mai târziu cuplul apare de două ori—prima dată nud (dar nu neapărat în mod sexual), în timp ce mănâncă din Pomul cunoașterii binelui și răului, iar a doua oară când sunt expulzați din Paradis de către un înger (și acoperindu-se cu frunze de smochin). Iluminatorul necunoscut a inclus patru scene sexuale în restul manuscrisului: prima îl arată pe Avraam și pe concubina sa, Hagar; a doua îl reprezintă pe Lot angajându-se în relații incestuoase cu fiicele sale; a treia scenă înfățișează o orgie între israeliți și madianiți (o femeie și un bărbat din fiecare grup au fost uciși violent, prin zona intimă, în timp ce fornicau); iar a patra scenă este cu Amnon violând-o pe Tamar. Trei dintre aceste cupluri copulatoare au fost complet șterse, până la stratul pergamentului. Este curios să ne gândim de ce momentul incestului a rămas neatins. Un posibil motiv care ar putea explica celelalte ștergeri ar fi faptul că sunt interrasiale sau interreligioase, nu familiale (deși Tamar era sora vitregă a lui Amnon), iar imaginile șterse par să fi arătat personajele în timpul sexului.

Imaginile de mai sus fac parte din secțiunea despre istoria antică a manuscrisului, precum o face și povestea Regelui David al Israelului, care poftea la o femeie măritată numită Batșeba. Într-o zi, în timp ce Batșeba se îmbăia, David i-a văzut trupul gol și s-a înflăcărat de pasiune pentru ea. În iluminare, David intră într-o cameră unde Batșeba își spală trupul peste care un proprietar a intervenit cândva, ștergându-i vaginul de pe pagină, dar lăsându-i sânii neatinși. Ștergând cu degetul stratul de vopsea, proprietarul acela efectiv a presat piele pe piele într-un act nu foarte diferit de cel al frottage-ului, din moment ce pagina manuscrisului este, de fapt, piele (pergament, provenit de la animale).

Dată fiind înclinația pudică pentru cenzură a unuia dintre deținători, este curios să vedem că cele două pagini despre povestea Sodomei și Gomorei nu au fost alterate în niciun fel. Iluminările respective nu înfățișează nicio scenă a unei întâlniri homo-sociale/-sexuale, lipsa de ospitalitate față de străini sau violență, toate fiind asocierile sau interpretările obișnuite ale acestei povești. Mai mult, în alte copii iluminate ale textului lui Rudolf von Ems, sodomiții apar ca și luptători înarmați, pregătiți să cofrunte cei trei vizitatori angelici ai lui Lot. Precum remarcă Robert Mills în cartea sa Seeing Sodomy in the Middle Ages, existau nenumărate întâlniri care puteau fi catalogate fiind sodomitice, deși este neclar dacă aceste asocieri au fost făcute și în cazul imaginilor din Cronica lumii.

Legăturile de prietenie sau loialitate comunală de același sex pot fi găsite în numeroase contexte premoderne, de la cele militare, la cele monahice, cele ale cerșetorilor ș.a.m.d. Sfinții Mauriciu și Teofredus —soldați din secolul III e.n., parte din Banda Sacră a Tebei din Africa de Nord și sfinți martiri creștini—sunt printre fețele din trecut care au avut o relație , care implica prietenie, fidelitate sau o legătură strânsă între membrii de același sex (un bromance, după cum se zice astăzi, dar mai profund). Unii cercetători au sugerat că jurământul frăției pe care îl făcea Legiunea Tebană era unul pur homosocial, dar alții aduc indicii că ar fi avut loc relații sexuale între Mauriciu și tovarășii lui (vezi James Neill din resursele adiționale). Totuși, virtutea loialității pe care o demonstrează soldații probabil că le-a plăcut măicuțelor augustiniene, care au admirat cândva miniatura de mai sus într-o carte de cor.

Prin contrast, călugării și măicuțele desfrânate fac subiectul unei miniaturi care descrie călătoriile cavalerului Tondal în lumea de dincolo. Ca și pedeapsă pentru poftele trupești, sufletele lor sunt devorate de către o bestie înspăimântătoare și aruncate într-un lac înghețat din Iad. Cu toate că nu cunoaștem natura faptelor lor sexuale, este evident că păcatele lor au dus la femei și bărbați ce rămân însărcinați cu monștri mâncători de măruntaie. Deși această iluminare îi înfățișează doar pe cei care și-au încălcat jurământul castității, pedeapsa este oferită tuturor celor vinovați de pofte trupești. Acest text și cel despre Guy de Thurno, menționat mai sus, au fost cândva legate cu un al treilea despre Sfânta Ecaterina din Alexandria, comisionat de Margareta de York, Ducesă de Burgundia și soția lui Charles Temerarul. În Silezia medievală (astăzi, Polonia), Sfânta Hedviga a dus o viață ca de Hristos, făcând un jurământ de castitate și alăturându-se unei mănăstiri după ce soțul ei a fost ucis. A convins-o mai apoi pe fiica sa, Gertrud, să facă un jurământ similar al devoțiunii. Castitatea însemna renunțarea la plăcerile și dorințele trupești, incluzând activitățile sexuale sau alte tentații ale trupului și minții. Există o sumedenie de exemple în perioada premodernă de cupluri căsătorite care fac jurământul castității pentru a se concentra doar pe devoțiunea spirituală. Delfina de Sabran din Napoli și soțul ei, Elzear de Sabran, au avut un astfel de aranjament. Aceștia s-au uitat la Sfinții Cecilia și Valerian ca și modele pentru o viață complet cuvioasă.

În povestea cavalerului Gillion de Trazegnies, după ce a fost păcălit să creadă că soția sa, Maria, a murit cât timp el era prizonier în Egipt, Gillion se căsătorește cu fiica sultanului, Gracienne. Într-un final, fiii lui Gillion îl găsesc și îl informează că Maria încă trăiește. După aceea, ambele soții renunță la obligațiile lor sexuale din cadrul mariajului și pleacă amândouă să se alăture unei mănăstiri. Precum explică specialista în literatură medievală franceză, Zrinka Stahuljak, această întâmplare poate fi citită ca fiind "queer" vizavi de instituția căsătoriei. La fel de queer a fost și priveliștea autorului care a inspirat povestea: un mormânt cu un cavaler flancat de două măicuțe. Homosocializarea poate fi găsită în colțuri neașteptate ale literaturii premoderne și ale culturii ecleziastice.

Anumite subiecte erau considerate nepotrivite pentru cititorii medievali așa că erau modificate. De exemplu, marele conducător, Alexandru cel Mare, a avut o serie largă de iubiți și iubite, printre care și tânărul Hephaistion. În Evul Mediu, numeroase relatări ale vieții lui Alexandru au fost produse, din Franța și Bizanț până în Persia și India. Într-o versiune scrisă de un umanist portughez pentru curtea burgundă, chipeșul iubit eunuc al lui Alexandru, Bagoas, este înfățișat ca și o femeie, numită Bagoe, pentru a "evita un exemplu rău", conform spuselor autorului. În cadrul unei copii iluminate a textului din colecția Getty, Bagoas/Bagoe poartă veșminte fastuase. Într-una dintre scene, abilitatea ei de a influența deciziile lui Alexandru—ca și o femeie seducătoare sau persuasivă—este contrastată de amazoanele care vor să aibă copii cu Alexandru. O astfel de modificare de gen nu era doar mai acceptabilă, dar reafirma și imposibilitatea creării unor categorii binare clare. După cum am putut vedea, autorii și artiștii medievali făceau adesea schimbări importante în cadrul unor povești cunoscute. Cititorii și privitorii înțelegeau aceste alterații ca făcând parte din procesul scrierii istoriei, mai precis, al scrierii unor istorii moralizate și cu multiple perspective.

Zvonurile pot afecta firul istoriei și memoriei la fel de mult precum o pot face dogma religioasă și politica publică. Cronicarul Jean Froissart a scris despre Războiul de 100 de ani în multiple volume, oferind artiștilor un material amplu pentru a reprezenta bătălii sângeroase, scene cu delegații oficiale sau chiar costume contemporane de la curtea regală. Într-un capitol preocupat de negocierile dintre Regele Franței și reprezentanții Ducelui de Brabant, Froissart ne spune că Jean, Duce de Berry, era îndrăgostit de un băiat de la curte care era specializat în lenjeria tricotată. Artiștii din copia textului aflată la Getty au ales să includă un moment în care ducele își pune mâna pe umărul tânărului (cunoscut ca și "favoritul" său), în timp ce aceștia par să se retragă din sala tronului. "Dezvăluirea" lui Froissart a bibliofilului francez avea să-i inspire mai târziu pe istoricii de artă să interpreteze imagini din cărțile deținute de către duce pentru a-i dezvălui dorințele homosexuale (vezi resursele adiționale). Totuși, aceste imagini erau adesea trecute cu vederea de istoricii de artă timpurii, care alegeau să se concentreze pe alte aspecte ale mărețului colecționar și bibliofil. Deși ar fi teribil de ușor să sugerăm ca fiecare studiu al Ducelui de Berry să ia în considerare sexualitatea sa, a și fost teribil de ușor până acum pentru istoricii de artă să omită, pur și simplu, acest subiect provocator, creând și mai multe aspecte nediscutate și invizibile.

Este tentant să citim biografia lucrărilor unui artist, dar o astfel de abordare trebuie aplicată cu grijă și atenție. De exemplu, există un substrat "gay" (sau sodomitic) al desenului lui Giovanni Antonio Bazzi, Hristos cărând crucea, din moment ce artistul se pare că a iubit băieții și bărbații "mai mult decât era decent", după cum ne spune Vasari? Autorii acestor rânduri se întristează puțin atunci când ghizii sau vizitatorii muzeelor se fixează atât de mult pe biografia lui Giovanni Antonio încât un desen ca cel de mai sus sau o pictură ca Martiriul Sfântului Sebastian sunt reduse la a fi doar un test al, vorba vine, radarului gay al vizitatorului. Discuții ciudate similare au loc adesea despre figurile feminine "masculinizate" ale frescelor lui Michelangelo din Capela Sixtină (Vatican) sau despre sculpturile din Capela Medici (Florența, Italia). Florența renascentistă, unde Giovanni Antonio Bazzi și Giorgio Vasari au locuit, avea o reputație pentru sodomie, atât de mult încât a fost înființat "Biroul nopții" pentru a investiga astfel de acuzații. După cum ne spune Michael Rocke, un cercetător al acestei perioade istorice, întâlnirile sexuale dintre același sex erau la fel de comune precum băutul și pariurile, într-o cultură a fluidității sexuale între bărbații singuri. A acuza pe cineva de sodomie era o puternică armă politică, un aspect cel mai probabil cunoscut și exploatat de Vasari. Deși aceste "fapte înregistrate" de sodomie ne oferă informații, poate fi dificil să știm dacă cei acuzați erau sau nu pur și simplu în relații politice proaste cu liderii, străini nedoriți, participanți la acte sexuale care nu duceau la procreație sau, poate, precum Giovanni Antonio Bazzi, se apropria un stereotip negativ pentru a-i redefinii sensul.

Sebastian, soldatul-martir roman de vârstă mijlocie din secolul III, care ajunsese, deja, prin sec. XV să fie reprezentat ca și un tânăr musculos ce poartă doar o blană de leu, a devenit un fel de simbol gay. Sfântul Sebastian era unul dintre sfinții ciumei, crezându-se că putea proteja indivizii și comunitățile de pandemii, simbolizate de săgețile care îi penetrau corpul. Venerarea acestui sfânt a crescut ca urmare a Ciumei Negre (1348), iar imagini ale trupului său tonifiat și a chipului său senin în fața torturilor imense și a morții iminente au avut un efect puternic și de durată asupra comunității gay de astăzi, mai ales odată cu începerea pandemiei de SIDA din anii 1980. Frumusețe masculină. Dorințe homoerotice. O (posibilă) atracție sado-masochistă. Acestea sunt o parte din asocierile care răsar în discuțiile academice despre Sebastian (care este atrăgător și pentru femei, conform unei legende a lui Vasari, în care o pictură a sfântului de Fra Bartolommeo se pare că făcea femeile să păcătuiască doar dacă o priveau). Multe din relatările vieții sfântului includ o relevare dramatică a creștinității sale, devenind un fel de narațiune a "ieșirii din dulap" sau poveste a confesării. Într-un fel, Sebastian a înlocuit mituri clasice ale atracției sau actelor sexuale dintre același sexe, precum narațiunile despre dragostea dintre Ganymede și Zeus, care a deschis discuții despre identitatea homosexuală. Nu există dovezi în viața lui Sebastian despre aceste chestiuni, dar există puterea simbolului care a ajuns acesta să fie.

Sfântul Augustin a scris că prezentul există în trei forme: prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor viitoare. Deși "medieval" și "modern" sunt de obicei concepuți ca termeni antagonici, istorici de artă precum Alexander Nagel, Roland Betancourt și alții susțin că anumite teme au traversat timpul și practica artistică. Intensitatea privirii lui Robert Mapplethorpe și autopenetrarea fără jenă din Autoportret, N.Y.C., de exemplu, se încadrează în lunga tradiție medievală a figurilor hibride marginale. Întradevăr, Mapplethorpe aruncă marginalul—fiind vorba despre cel contra-, subcultural, pervers sau fetișistic—în cultura de masă, în timp ce devine simultan o figură demonică în autoportretul său cu un bici. Granița dintre artă și pornografie a fost trecută, iar în ciuda Războaielor Culturale ale vremii sale, autoportretul său a rezistat trecerii timpului ca și o dovadă a potențialului artei de a modela și influența așteptările spectatorilor. Imaginea a fost recent văzută de mulțimi record la Getty Museum și la LACMA în expoziția Robert Mapplethorpe: The Perfect Medium. Artistul de performance art Ron Athey, transformă violentul, abjectul, durerosul sau mizerabilul într-un manifest în care sacrul și scatologicul se îmbină pentru a confrunta noțiuni preconcepute despre corp, masculinitate, orientare sexuală și acte sexuale extreme. Când a fost rugat să descrie St. Sebastian și St. Sebastiane (feminizarea numelui unui sfânt masculin), Athey a spus. "Fac săgeți din ace medicale foarte lungi și inserez acele în cap, lucru ce cauzează foarte multe sângerări. Deci este un fel de performance cu lăsare de sânge. Unele din performance-urile mai lungi din anii '90, precum Torture Trilogy, includeau scarificare, cârlige în piele, marcarea, penetrarea anală, capse chirurgicale—o întreagă paletă de lucruri, unele pe care le mai folosesc și astăzi. Cred că mereu mă joc cu pielea, fluide sau sânge în lucrările mele." Mapplethrope și Athey erau familiari cu potențiala semnificație spirituală și dogmatică din spatele imaginilor la care făceau referire în arta lor și, totuși, lucrările lor transcend chiar și astfel de categorii și au ajutat la demolarea unor bariere ale artei high și low și au oferit reprezentare unor subiecte care, cândva, au fost cenzurate sau șterse pentru public. Invizibilitatea și ștergerile sunt provocări constante în deslușirea vieților și experiențelor queer din lumea premodernă. Totuși, aceste omiteri ne oferă și o oportunitate să ne gândim critic la lucrurile care au rămas nespune sau neobservate. Deși comunitatea academică s-a mișcat destul de încet când vine vorba de orientarea atenției către aceste subiecte, există acum un corp literar aflat în continuă expansiune ce se preocupă cu a fi queer în Evul Mediu și nu numai. Sperăm că prin examinarea acestor fire narative, părți negative și goluri din arta medievală și renascentistă, am reușit să oferim o prezență pentru identitatea queer și fluiditatea sexuală într-un context istoric.

Acest eseu a apărut inițial în Getty iris (CC BY 4.0)

Link-uri către articole, eseuri și cursuri academice în legătură cu LGBTQ+ aici

Brown, Judith C. and Robert Charles Davis, eds. Gender and Society in Renaissance Italy. 1998.

Burger, Glenn and Steven Kruger, eds. Queering the Middle Ages. The University of Minnesota, 2001.

Bynum, Caroline Walker. Jesus as Mother: Studies in the Spirituality of the High Middle Ages. Los Angeles: University of California Press, 1984.

Camille, Michael. “‘For Our Devotion and Pleasure’: The Sexual Objects of Jean, Duc de Berry,” Art History, vol. 24, no. 2 (2001), 169–194.

Camille, Michael. “Play, Piety, and Perversity in Medieval Marginal Manuscript Illumination,” in Mein ganzer Körper ist Gesicht: Groteske Darstellungen in der europäischen Kunst und Literatur des Mittelalters, eds. Katrin Kröll and Hugo Sterger (Fribourg, 1994), 171-192.

Ferentinos, Susan. Interpreting LGBT History at Museums and Historic Sites. London: Rowman & Littlefield, 2015.

Guynn, Noah. Allegory and Sexual Ethics in the High Middle Ages. Palgrave MacMillan, 2007.

Halsall, Paul. “The Experience of Homosexuality in the Middle Ages,” in Fordham University’s Medieval Sourcebook, 1998.

Kay, Sarah, and Miri Rubin. Framing Medieval Bodies. Manchester University Press, 1994.

Kaye, Richard. “St. Sebastian: The Uses of Decadence,” in A Splendid Readiness for Death: St. Sebastian in Art, exh. cat. (Vienna, 2004), 11–16.

Killermann, Sam (ItsPronouncedMetrosexual.com), The Genderbread Person, on the differences between genderqueer, gender expression, biological sex, and sexual orientation.

L’Estrange, Elizabeth, and Alison Moore, eds. Representing Medieval Genders and Sexualities in Europe: Construction, Transformation, and Subversion, 600–1530. Burlington, Vermont: Ashgate, 2011.

Lochrie, Karma, Peggy McCracken, and James A. Schultz, eds. Constructing Medieval Sexuality, Medieval Cultures, vol. 11. Minneapolis and London: University of Minnesota Press, 1997.

Medievalists.net. Same-Sex Relations in the Middle Ages, 2011.

Mills, Robert. Seeing Sodomy in the Middle Ages. Chicago: The University of Chicago Press, 2015.

Neill, James. The Origins and Role of Same-Sex Relations in Human Societies. McFarland Press, 2008.

Parkinson, R.B. A Little Gay History: Desire and Diversity Across the World. New York: Columbia University Press, 2013.

Rocke, Michael. Forbidden Friendships: Homosexuality and Male Culture in Renaissance Florence. Oxford University Press, 1998.

Spear, Richard E. The “Divine” Guido: Religion, Sex, Money, and Art in the World of Guido Reni. New Haven: Yale University Press, 1997.

Steinberg, Leo. The Sexuality of Christ in Renaissance Art and in Modern Oblivion. University of Chicago Press, 1996.

Whittington, Karl. “Queer,” in Studies in Iconography (special issue on “Medieval Art History Today: Critical Terms”) 33 (2012), 157–168.

Wolfthal, Diane. In and Out of the Marital Bed: Seeing Sex in Renaissance Europe. New Haven and London: Yale University Press, 2010.