If you're seeing this message, it means we're having trouble loading external resources on our website.

Dacă sunteţi în spatele unui filtru de web, vă rugăm să vă asiguraţi că domeniile *. kastatic.org şi *. kasandbox.org sunt deblocate.

Conţinutul principal

Arhitectură și liturghie

Eseu scris de Jennifer Freeman
Preot primind împărtășania în fața altarului (detaliu), Master of the Church Fathers' Border, Liturghia Sfântului Grigore, sfârşitul secolului XV, gravură cu urme de culorare aplicată manual; stadiul II, aprox. 35.2 x 50.6 cm (The Metropolitan Museum of Art)
Relația dintre liturghie și arhitectură—între cult și spațiul în care se desfășoară—are o istorie bogată în tradiția creștină. Începutul său depășește momenul apariției creștinismului și se îndreaptă către originile venerației evreiești. Termenul "liturghie" provine dintr-un cuvânt grecesc ce înseamnă "serviciu public" sau "muncă pentru oameni" și a fost mult timp folosit pentru a descrie cultele creștine. Astăzi, bisericile sunt adesea descrise ca fiind "liturgice" (ex. Biserica Catolică și Episcopală) sau "non-liturgice" (ex. Biserica Baptistă și Penticostală), în funcție de preferința pentru liturghia cu formă fixă (cum ar fi Cartea de Rugăciune Comună). Cu toate acestea, în sensul său principal, liturghia este pur şi simplu ordinea evenimentelor într-o slujbă; prin urmare, toate bisericile sunt liturgice, în sensul că toate slujbele lor au un anumit tip de structură (adunarea enoriașilor, rugăciunea de început, cântece, predici, rugăciunea de închiere etc.).

Origini evreiești

Precum este descris în Biblia ebraică (Exodul 25-31), în timpul exilului în deșert, israeliții au făcut sacrificii pentru Dumnezeu în Tabernacul, care era un cort imens mobil. Pe un teren mare, au făcut sacrificii şi au ars tămâie într-o cameră interioară, numită "Sfântul Altar". În Sfântul Altar era Chivotul Legământului, care conţinea cele zece porunci şi mană (substanţa furnizată în mod miraculos israeliților în sălbăticie) şi era locul în care Dumnezeu alesese să îşi dezvăluie prezenţa. De-abia după ce regele Solomon a construit Templul din Ierusalim (probabil în secolul X î.e.n.), evreii au avut un lăcaș de cult permanent. Deşi era din piatră, Templul avea un plan general similar cu Tabernacul. Acest Templu a fost distrus în 586 î.e.n. şi a fost înlocuit cu al Doilea Templu (în locul în care este acum Cupola Stâncii din Ierusalim, imaginea de mai jos).
Cupola Stâncii și peretele vestic al celui de-al Doilea Templu din Ierusalim în prim-plan (fotografie: askii, CC BY-SA 2.0)
Nu știm foarte multe detalii despre liturgia de la Templu, dar includea sacrificii animale, arderi de tămâie, cântarea psalmilor, binecuvântări, precum și coacerea și mâncarea pâinii (o pâine așezată pe o masă specială în templu ca ofrandă pentru Dumnezeu).
Detaliu din relieful cu Prada din Ierusalim adusă la Roma, Arcul lui Titus, Roma, c. 81 e.n., marmură, aprox. 2.4 m înălțime
După ce comandantul roman (și ulterior împărat) Titus a distrus al Doilea Templu în 70 e.n., evreii au fost obligați să se adune doar în sinagogi, care au fost–și rămân și astăzi–săli de rugăciune și de studiu (dar nu de sacrificii). Pe lângă psalmi, rugăciuni şi binecuvântări, activitățile din sinagogă includeau şi citirea şi predarea scripturii. Acest lucru s-a reflectat în arhitectura sinagogilor, care includea și o bima, o platformă de unde bărbaţii puteau citi și preda scriptura.

Cultul creștin timpuriu

Mulți dintre primii creștini erau evrei, așa că au continuat și au adaptat multe obiceiuri din Templu și sinagogi. Știm din textele creştine timpurii, precum scrierile lui Tertulian, Irineu de Lyon, Iustin Martirul, din Didahia (text religios creștin din primul sau al doilea secol, cu posibile origini siriene) și Epistola către evrei, că practicile creștine includeau mărturisire de credință precum crezuri, imnuri, rugăciuni, lecturarea Septuagintei (Biblia ebraică tradusă în greacă), învățături, mese și botezuri.
Redarea izometrică a clădirii creștine de la
Dura-Europos (c. 240 e.n.), de Henry Pearson, 1932-34
Înainte de anul 313, când creştinismul a fost legalizat de împăratul Constantin prin Edictul de la Milano, ritualurile creştine aveau loc în locuinţe, la mormintele sfinţilor sau celor apropiații sau chiar în aer liber. Una dintre cele mai vechi biserici existente (datând din c. 254 e.n.) se găsește în Dura Europos, un oraș roman din Siria (schița planului ei în imaginea de mai sus). Această biserică mică funcționa într-o casă romană obișnuită, care avea un plan pătrat cu o curte în centru. Se pare că membrii bisericii au dărâmat unul dintre pereți pentru a crea o sală mai mare pentru predici şi Euharistie (pentru catolici, transformarea miraculoasă a pâinii și a vinului în corpul și sângele lui Iisus Hristos). Una dintre camere a fost de asemenea transformată într-un baptisteriu, care conţine unele dintre cele mai vechi fresce creştine care au supravieţuit.
Vedere dinspre nava centrală a unuia dintre cele două culoare ale Bazilicii lui Maxențiu şi a lui Constantin (Basilica Nova), Forumul Roman, c. 306-312 e.n. (fotografie: profzucker, CC BY-NC-SA 2.0)

Utilizarea creștină a bazilicii romane

La scurt timp după convertirea sa și legalizarea ulterioară a creștinismului, Constantin a început o amplă campanie de construcţii pentru a-şi susţine noua religie de stat în oraşe importante precum Roma, Ierusalim şi Constantinopol. Căutând o structură care să răspundă nevoilor spațiale ale liturghiei creștine (cum ar fi creșterea dimensiuniilor cumunității și ritualuri mai elaborate), Constantin a adaptat bazilica romană, care, până la acea dată, fusese utilizată exclusiv ca o clădire civică, precum Bazilica lui Maxențiu şi a lui Constantin (deasupra).
Bazilicile romane erau clădiri dreptunghiulare lungi , adesea cu o navă centrală (un culoar central lat) şi două nave laterale. Aveau cel puţin o absidă semicirculară, adesea la un capăt al clădirii, în care magistraţii stăteau şi ascultau cazurile. Din multe puncte de vedere bazilica era clădirea perfectă pentru a fi adaptată într-o biserică, pentru că nu era asociată cu ritualurile păgâne, cum erau templele romane și era suficient de mare pentru a găzdui populația creștină aflată în continuă creștere.
Vedere exterioară a absidei, Bazilica Santa Sabina, c. 432 e.n., Roma, Italia (fotografie: profzucker, CC BY-NC-SA 2.0)
Bazilicile creștine timpurii precum Santa Sabina (sus) și San Paolo fuori le Mura (Bazilica Sfântul Paul din afara Zidurilor) au păstrat structura de bază a bazilicii romane, însă au fost adăugate elemente specifice creștinismului. Bima din sinagogă a fost păstrată şi a continuat să fie folosită ca platformă ridicată, de la care preoții predicau (la sfârşitul Evului Mediu, aceasta a fost adesea ataşată unui pilon de o parte a navei centrale). Multe biserici au adăugat amvonul, o platformă şi mai înaltă, la care accesul se făcea printr-o scară, de unde erau erau ținute predicile și se citeau Evangheliile—caz în care bima a rămas rezervată pentru rugăciuni și citirea Epistolelor sau a Vechiului Testament. Un alt element arhitectural creştin distinctiv a fost transeptul, care a fost adăugat aproape de capătul dinspre absidă al clădirii pentru a forma o cruce și pentru a oferi spațiu suplimentar (planul de mai jos).
Vedere din navă spre absidă și altar, Bazilica Santa Sabina, c. 432 e.n., Roma, Italia (fotografie: profzucker, CC BY-NC-SA 2.0)
Cea mai importantă dintre adăugirile creștine la bazilică și punctul central al liturghiei a fost altarul, destinat Euharistiei. Altarele erau amplasate fie în faţa absidei, fie chiar în interiorul acesteia (ca în Santa Sabina, mai sus) - adică, în echivalentul creștin al Sfântului Altar evreiesc. Până în Evul Mediu, cele mai multe altare erau asemănătoare unei mese din lemn, apoi au început să fie făcute din piatră. La începutul secolului al cincilea, Biserica a impus ca altarele să conțină și relicve de sfinți (adesea fragmente de oase). Această practică se baza, în parte, pe tradiţia amplasării altarelelor pe mormintele martirilor (ca Bazilica Sfântul Petru din Roma) și pe textul Revelației 6:9-10, care descrie martirii care strigă pentru justiție de sub altarul din rai. Cele trei zone principale ale bisericii au primit sensuri simbolice: nartexul sau intrarea era lumea; nava sau sala principală, era Regatul lui Dumnezeu; iar zona sanctuarului sau altarul—la fel ca Sfântul Altar—era raiul.
Planul unei biserici medievale

Venerarea medievală

Atât structura liturghiei, cât şi cea a arhitecturii bisericii au rămas practic neschimbate în Evul Mediu, dar au devenit din ce în ce mai complexe şi diversificate pe măsură ce creştinismul s-a răspândit în imperiu. Ne putem gândi la liturghie ca la un scenariu și la arhitectura bisericii ca la scena pe care se interpreta (mai jos). "Actorii" erau desigur clerul, format din preoţi, diaconi şi asistenţi liturgici, însă comunitatea a avut, de asemenea, un rol important. Membrii comunității participau la rugăciuni şi cântări în timpul liturghiei şi la procesiuni atât în interiorul cât şi în afara zidurilor bisericeşti, dar practicau şi devoțiunea personală în timpul liturgiei. Era un lucru obișnuit ca oamenii să se miște în clădire independent de liturghie, pentru a se ruga sau aprinde lumânări la alterele din capelele laterale ale bisericii.
Vedere din navă spre altarul lui Michael Pacher (1471-81), Biserica Parohială, Saint Wolfgang, Austria (fotografie: Steven Zucker, CC BY-NC-SA 2.0)
La fel ca în cazul bisericilor moderne, liturghia și arhitectura s-au influențat reciproc în Evul Mediu. Zidurile şi pavimentele bisericilor medievale au fost adesea acoperite cu plăci şi morminte dedicate membrilor bisericii şi sfinţilor, precum şi imagini cu Hristos, Fecioara Maria, sfinţi şi îngeri. Aceste imagini şi memorialii au influenţat fluxul credincioşilor în interiorul bisericii, oamenii deplasându-se pentru a venera sfinții preferați. Altarul unui sfânt popular sau important din punct de vedere istoric primea mai multă atenție, probabil și ofrande, și astfel ar fi devenit mai decorat. Sau dacă, de exemplu, oasele unui sfânt sau martir erau depuse într-un anumit loc din biserică, anumite persoane ar fi dori să fie îngropate cât mai aproape posibil de acel mormânt şi aşa mai departe. Acestea sunt doar câteva din multiplele moduri în care teologia şi practica devoţională influenţau mediul bisericii şi viceversa.
În biserică au existat și zone inaccesibile celor care nu făceau parte din laicitate (publicul non-cleric), în special zona altarului. Inițial, corul (jos) sau pereți de înălțimea taliei erau folosiți pentru separarea participanților de altar din motive foarte practice, cum ar fi ţinerea câinilor departe de pâinea şi de vinul pentru Euharistie sau acomodarea unei mulţimi numeroase în zilele cu sărbători importante. Cu toate acestea, în timp, aceste partiții au devenit din ce în ce mai înalte și decorate, atingând un punct maxim la sfârşitul Evului Mediu, când au ajuns adesea la tavanul bisericii şi au obstrucţionat complet vederea altarului.
Cor (sec. IX), Bazilica Santa Sabina, c. 432 e.n., Roma, Italia (foto: profzucker, CC BY-NC-SA 2.0)

Relicve și pelerinaje

Imaginile şi relicvele au influenţat, de asemenea, activitatea religioasă la o scară mult mai mare, dincolo de zidurile bisericii. Pelerinajul religios a fost o parte importantă a devoțiunii creştine începând din vremea lui Constantin şi a campaniei sale de construcţii în Țara Sfântă şi Constantinopol (un pelerinaj este o călătorie spre un loc sacru). Desigur, nu toată lumea și-a permis financiar sau fizic să facă o astfel de călătorie, iar ca răspuns, arhitectura bisericii și obiectele religioase (cum ar fi relicvariile) au început să invoce elemente ale unor anumite locuri de pelerinaj sau să recreeze pelerinaje la o scară mai mică. De exemplu, elementelor arhitecturale ale clădirilor din Țara Sfântă, precum Biserica Sfântului Mormânt, li se făceau adesea referință în cadrul bisericilor din Europa de Vest, sau invocate în mod explicit, precum în denumirea bazilicii Santa Croce in Gerusalemme (bazilica Sfintei Cruci în Ierusalim) din Roma. Moaștele sfinților importanți erau și ele folosite pentru a reatrage atenția. De exemplu, crearea unui nou centru politic (cum ar fi palatul şi capela lui Carol cel Mare din Aachen) presupunea adesea relocarea moaștelor pentru evoca aprobarea și autoritatea divină și/sau pentru a atrage pelerini și vizitatori.

Arhitectura spirituală

Capela Sfântului Vencenslau, 1344-64, Catedrala Sfântul Vitus, Praga, Cehia (fotografie: Woodlet, CC BY-NC-ND 2.0)
Ar trebui să remarcăm, de asemenea, faptul că, într-un fel, parcursul fizic al credincioşilor din navă spre altar—când și dacă participau la Euharistie—era o versiune locală și la o scară mică a unui pelerinaj, în care oamenii porneau din realitate către promisiunea viitoare a raiului. Înţelegerea spirituală a bisericii şi a arhitecturii sale a influențat planul bisericilor medievale. Pasaje biblice, cum ar fi Revelația 21:9-21, în care este descris cum un înger măsoară Ierusalimul, i-au inspirat pe creștinii medievali să atribuie o semnificaţie spirituală dimensiunilor şi proporţiilor arhitecturii bisericești. În manuscrisul Comentarii la Apocalipsă de Beatul de la Liébana (jos), din secolul al XVIII-lea, în care Revelația 21:9-21 este ilustrată, este reprezentat un înger ținând o tijă de măsurare în centrul orașului în timp ce 12 îngeri stau la cele 12 porți, devenind astfel o parte vizuală a arhitecturii Ierusalimului Ceresc. Deşi, într-un fel, toate bisericile medievale erau percepute ca simbol al Ierusalimului Ceresc, în unele cazuri imaginile au fost interpretate mai fidel, așa cum se poate observa în partea inferioară a pereţiilor capelelor Sfintei Ecaterina şi Sfintei Cruci din Karlstein unde sunt incluse pietre semiprețioase (cf. Rev. 21:9-21), la fel și în Capela Sfântului Venceslau din Catedrala din Praga (deasupra).
Beatus din Liébana, Comentariu față de Apocalipsă, Sec. XI (Biblioteca Nacional, Madrid, Spania), f. 253v
Un alt exemplu de arhitectură spirituală este complexul monahic din Planul Sf. Gall (c. 820 e.n.) (jos). Scopul exact al acestei schițe încă este dezbătut printre cercetători. Monahismul creştin a început cu călugării din deşert din secolul al IV-lea. Călugării trăiau în sărăcie, rugăciune și asceticism, practici care au fost formalizate în mai multe ghiduri importante sau "reguli"; una dintre cele mai influente dintre acestea a fost Regula Sfântului Benedict, care a stabilit un orar de rugăciune și liturghie pentru călugări. O posibilă reglementare a vieții poate fi observată și în Planul Sf. Gall, care prezintă mai mult de patruzeci de structuri, inclusiv o biserică, un scriptoriu (un loc în care călugării care erau scribi copiau cărți), săli de reședință și clădiri în care se lua masa și altele, în care era pregătită mâncarea. Planul este dominat de rețele și structuri pătrate și dreptunghiulare, creând ideea de ordinie vizuală. Indiferent dacă proiectul era sau nu destinat construirii unei clădiri reale în Imperiul Carolingian, se pare că Planul Sf. Gall era menit să fie o diagramă a mânăstirii spirituale ideale.
Detaliu, Planul Sf. Gall, c. 820 e.n.

Cartografierea timpului

Pe scurt, în timp ce biserica şi liturghia au cunoscut o gamă largă de manifestări şi o înţelegere diferită pe teritoriul Europei—de la ţăranii care participau rar sau niciodată, la clerul care folosea și comanda adesea clădiri și mobilier, la aristocraţii care finanţu o mare parte din arta monumentală şi manuscrisele medievale, până la regi sau împăratul însuși—viaţa în Evul Mediu era dictată de calendarul liturgic. Bisericile au fost puncte centrale ale peisajului medieval, iar ceremoniile şi procesiunile au conturat sacrul chiar şi dincolo de zidurile bisericii.
Eseu scris de Jennifer Freeman
Resurse adiționale:
Mary Carruthers, The Craft of Thought: Meditation, Rhetoric, and the Making of Images, 400-1200 (New York: Cambridge University Press, 1998).
Allan Doig, Liturgy and Architecture: From the Early Church to the Middle Ages(Burlington, VT: Ashgate, 2008).
Thomas J. Doig and E. Ann Matter, eds. The Liturgy of the Medieval Church, 2nd ed. (Kalamazoo, MI: Medieval Institute Publications, 2005).
Richard Kieckhefer, Theology in Stone: Church Architecture from Byzantium to Berkeley (New York: Oxford University Press, 2005).
Cyrille Vogel, Medieval Liturgy: An Introduction to the Sources. Revised and translated by William G. Storey and Niels Krogh Rasmussen, (O.P. Washington, D.C.: The Pastoral Press, 1986).
James F. White, A Brief History of Christian Worship (Nashville, TN: Abingdon Press, 1993).