If you're seeing this message, it means we're having trouble loading external resources on our website.

Dacă sunteţi în spatele unui filtru de web, vă rugăm să vă asiguraţi că domeniile *. kastatic.org şi *. kasandbox.org sunt deblocate.

Conţinutul principal

O scurtă istorie a religiei în artă

Înainte să începem să punem arta în muzee, arta servea în mare parte ca și perechea vizuală a poveștilor religioase. Mai sunt aceste picturi, sculpturi, textile și iluminări teologice, vechi de secole, încă relevante pentru noi? Jeremiah Dickey descrie evoluția artei în ochii publicului și explică cum privitorul modern poate vedea istoria artei ca și pe o conversație globală continuă. 

Transcript video

Traducător: Ana Joldes Corector: Ovidiu Panaite Doar în ultimele sute de ani civilizaţia vestică expune arta în muzee, cel puţin în muze care arată ca instituţiile publice de azi. Înainte de asta, pentru majoritatea, arta servea altor scopuri. Ce numim azi arte frumoase a fost inițial modul în care oamenii experimentau estetica în religie. Picturile, sculpturile, textilele şi decorarea manuscriselor au fost mass-media vremii lor, furnizând imagini vii ce însoţeau poveştile vremilor. Arta vestică avea acelaşi rol utilitar ca şi al altor culturi din lume, care nici măcar nu aveau un cuvânt pentru artă. Deci cum definim ce numim noi artă? În general sunt opere care transmit vizual înţelesuri dincolo de limbaj, prin reprezentarea sau prin aranjarea elementelor vizuale în spaţiu. Dovezi ale puterii iconografiei – transmiterea ideilor prin imagini – abundă în formele de artă din istoria religiilor majore ale lumii. Aproape toate au trecut, la un moment dat, printr-o perioadă aniconică. Aniconismul interzice reprezentări vizuale ale divinului, pentru a evita idolatria sau confuzia între icoană şi divinitatea însăşi, păstrând astfel autenticitatea în relaţia dintre individ şi divin. Totuşi, asta e greu de respectat, deoarece nevoia imperioasă de reprezentare şi reinterpretare a lumii înconjurătoare e un impuls greu de stăpânit. Deşi azi, reprezentarea lui Allah sau a profetului Mahomed e interzisă, regăsim celebrarea abstractă a divinului în design-ul arabescurilor islamice – cu înflorituri măiestre de pensulă – şi în caligrafia arabă, unde cuvintele profetului au dublul rol de literatură şi artă vizuală. La fel, în arta din perioada timpurie a creştinismului şi budismului, prezenţa divină a lui Cristos şi Buddha nu apare în formă umană, ci e reprezentată prin simboluri. În fiecare caz, reprezentarea iconografică e utilizată ca o formă de adorație. Reprezentările antropomorfice, – reprezentarea în formă umană – s-a răspândit până la urmă în aceste religii, doar secole mai târziu, sub influenţa tradiţiilor culturale din jurul lor. Istoric vorbind, aprecierea artelor vizuale – dincolo de funcţia tradiţională, religioasă sau socială – e un concept relativ nou. Astăzi, fetişizăm fetişul, cum s-ar spune. Vizităm muzee să vedem artă străveche, dar o admirăm ruptă de contextul pentru care a fost creată original. S-ar putea spune că privitorul modern e privat de bogăţia sensurilor ei ca artă contemporană, ea fiind relevantă pentru timpul său, exprimându-se în limba sa culturală. Se poate spune și că evoluţia artei e o conversaţie continuă, prezentul nostru contemporan devenind trecutul clasic al generaţiilor viitoare. E o conversaţie ce reflectă ideologiile, miturile, sistemul de credinţe şi tabuuri şi multe alte aspecte ale lumii în care a fost creată. Nu înseamnă că o lucrare din altă vreme, creată atunci cu un anumit scop, e moartă sau că nu mai are nimic de oferit privitorului modern. Chiar dacă într-un muzeu, operele de artă din alte locuri şi timpuri sunt aşezate unele lângă altele, izolate de mediul lor original, juxtapunerea lor are beneficii. Expoziţiile sunt organizate de curatori, oameni cu măiestrie în recontextualizarea sau combinarea artefactelor culturale într-o prezentare colectivă. Putem apoi privi arta prin prisma unei teme comune, puțin evidentă într-o singură lucrare până când nu stă lângă o alta, când noile înţelesuri ce derivă din alăturare ne îndeamnă să reflectăm. Pătrunşi de acest sentiment, putem vedea fiecare operă de artă ca pe o parte a unui întreg nedefinit al experienţelor umane trecute, o cărare spre noi, care continuă cu noi, pe care oricine poate păşi.