Scriind despre istoria arhitecturii evreiești

Cum se face că evreii, numiți în Scriptură "cel mai mic dintre toate popoarele" (Deuteronom 7:7), merită o secțiune despre arhitectura religioasă, plasată alături de realizările glorioase ale creștinismului, islamului și budismului? Până la urmă, evreii de astăzi numără undeva la 14 milioane de oameni, același număr care exista înainte de masacrarea a șase milioane dintre ei în Europa și dizolvarea comunităților europene și din țările arabe în anii ’40. Acesta este, de fapt, un număr record. În secolele trecute numerele erau mult mai mici. Deci, strict pe criterii demografice, ar fi destul de dificil să justificăm includerea iudaismului în această istorie a artei și arhitecturii.

Mai dificil este, probabil, faptul că din primul secol și până la crearea statului modern al Israelului în 1948, evreii nu au putut pretinde (sau să afirme, precum au făcut noile națiuni europene) o identitate "națională" sau un stil de artă "național" bazat pe naționalismul terestru—categorii care erau cruciale construirii istoriilor și stilurilor arhitecturale din secolele XIX și XX. Arhitectura lor era una minoritară, reflectând o existență minoritară.

Templul lui Solomon (c. 900 î.e.n.), ne spun cercetătorii moderni, era un templu tipic din Orientul Apropiat, iar marile sinagogi construite la începutul secolului XX erau ca niște palate art deco. Chiar și la nivel de calitate, cu greu putem include arhitectura evreiască printre marile exemple ale arhitecturii religioase din lume.

Cele mai mărețe clădiri evreiești, templul lui Solomon (distrus în 586 î.e.n.) și templul lui Irod din Ierusalim (distrus în 70 e.n.) au dispărut demult, iar evreii nu au mai deținut atât de multe resurse pentru a contrui altele, nici pământ pe care să construiască. Nu există un echivalent evreiesc pentru Bazilica Sf. Petru (nici pentru "vechile" bazilici construite de Constantin sau Iulius al II-lea), nici pentru Hagia Sofia, templele din Varanasi sau pentru Orașul interzis din China. Comunitățile mici de evrei, întinse pe suprafața globului, din Palestina antichității târzii, în Kaifeng, China secolului XVII și Statele Unite și Israelul contemporan, contruiau sinagogi—adesea clădiri de o frumusețe aparte și semnificație istorică, dar destul de limitate din punct de vedere arhitectural. Nu au existat binefăcători care să concureze cu Iustinian, Saladin sau della Rovere; și nici o susținere guvernamentală pentru sinagogi mărețe. Arhitectura evreiască era mereu derivată din stilurile locale și răspundea nevoilor comunităților locale și minoritare. Niciodată nu a dat tonul acelor stiluri. "Arhitectura" evreiască de-a lungul veacurilor a fost o arhitectură hibridă—un termen disprețuit de puritanii rasiali și naționali din secolele XIX și XX, dar un termen celebrat în vremurile noastre "post-moderne".

Ceea ce le lipsea evreilor în teritoriu, bogăție și numere, au compensat prin longevitate. Evreii își trasează moștenirea culturală, câteodată și arborele genealogic, până la patriarhii biblici—Avraam, Isaac și Iacob (numit și Israel) și la Țara lui Israel (numită în vremurile romane, Iudeea)—o legătură întinsă peste 3000 de ani. Aceasta nu este doar istorie "imaginată". Nici o altă comunitate vestică nu poate afirma—pe baza dovezilor documentate și fizice—că l-a întâlnit atât pe Cirus cel Mare, cât și pe Papa Inocențiu al III-lea, Caligula și Mahomed, regina Victoria, Stalin sau Rembrandt. Deși o minoritate, evreii au păstrat tradiții mimetice bogate în cadrul imperiilor care alcătuiesc "lumea vestică" și o cultură complexă a textelor scrise care le-a susținut sentimentul de coeziune al grupului. Din antichitate până în modernitate, era (și încă este, în anumite feluri) posibil să călătorești dintr-o comunitate evreiască în alta, din Persia în Spania și mai departe—precum făceau călătorii vremii—și să găsești evrei care împărtășeau o cultură religioasă—chiar dacă consumau mâncăruri "ciudate" (dar mereu conforme cu kașrutul), chiar dacă se îmbrăcau "ciudat" (deși toți bărbații încă purtau împletitura ritualică numită "șișit") și practicau obiceiuri liturgice locale "ciudate". Fără să vorbească aceeași limbă vernaculară, un vizitator din, să zicem, Germania, ar fi comunicat cu gazdele sale din, să zicem, Egipt, printr-un amestec de cuvinte din ebraică și aramaică "pronunțate într-un fel anume" pe care le dobândise din expunerea îndelungată la textele religioase canonice.

Evreii și textele lor—nu mereu împreună—au fost activi în ceea ce anumite manuale încă numesc "experiența vestică", încă de la începuturile sale. Tradițiile religioase asociate cu Iisus și Mahomed afirmă că scriptura evreiască și interacțiunea cu evreii sunt esențiale pentru propriile lor revelații, ambele atribuind relevația în virtutea faptului că acestea au "înlocuit" revelația lui Moise. Cu alte cuvinte, evreii "conteză" pentru creștini și musulmani, iar prin virtutea traiului lângă aceștia, creștinii și musulmanii "au contat" pentru evrei.

Studiul academic al arhitecturii evreiești își are începuturile în secolul XVIII, când Christian Hebraists și cărturari ai bibliei au dezvoltat un interes pentru arhitectura biblică—Tabernacul, Templul lui Solomon și Templul lui Irod—cel din urmă vizitat și de Iisus care, conform evangheliilor, a prezis distrugerea sa în anul 70 sub împăratul Vespasian. Arhitectura evreiască post-"biblică" nu a ajuns în atenția cercetătorilor decât după descoperirea unor sinagogi din antichitatea târzie de către Fondul de Explorare Palestina în anii 1860. Clădirile medievale și din modernitatea timpurie au mai avut nevoie de niște timp până să ajungă să stârnească și ele interesul cercetătorilor. Evreii secolului XIX din Europa, America și, într-o oarecare măsură, din țările islamice și Asia erau împlicați în construcții de amploare la scară largă; cele mai mari de când Irod cel Mare a început să reconstruiască Templul din Ierusalim în 20/19 î.e.n. Comunități nou emancipate sau emancipatoare și-au afirmat prezența prin construirea de sinagogi uriașe, experimentând cu o serie variată de forme, de la neoegiptean la neoclasic sau neomoresc, stabilindu-se în final pe tonurile moderne, dar totuși tradiționaliste, ale art deco-ului.

Abia la sfârșitul secolului XIX au început cercetătorii să privească în urmă și să studieze "arta evreiască", inclusiv arhitectura evreiască; căutând adesea—intenționat sau nu—rădăcini în perioadele timpurii pentru construcțiile din vremea lor. Sperând să demonstreze că "și evreii produc artă", evrei de toate felurile au sperat să-și dovedească umanitatea prin crearea și studiul artei evreiești. Abia în New York-ul postbelic au fost scrise primele—și probabil cele mai bune—studii ale arhitecturii religioase evreiești, ambele de către istoricul și arhitectul Rachel Wischnitzer. Acestea erau intitulate Arhitectura sinagogilor europene (European Synagogue Architecture) și Arhitectura sinagogilor din America (Synagogue Architecture in America). Pe atunci, deja se crease statul Israelului, iar "arta evreiască"—inclusiv arhitectura—a devenit artă națională.

Cartea canon a acestui proces a fost Arta evreiască: O istorie ilustrată (Jewish Art: An Illustrated History) de Cecil Roth, publicată pentru prima dată în ebraică în 1958, fiind tipărită și astăzi. Această antologie a unit savanți care fuseseră împrăștiați pe tot globul din cauza Războiului pentru a prezenta o istorie cuprinzătoare, de la Solomon și până în prezent. Arhitectura—până în era modernă, toată fiind "religioasă", apare în fiecare perioadă și în aproape fiecare articol din carte, anumite articole fiind dedicate special acestui subiect. Studiul arhitecturii evreiești este un interes aparte pentru cercetătorii israeliți, dar și pentru cei americani și europeni, iar Centrul pentru Arta Evreiască de la Universitatea Ebraică a trimis echipe peste tot în lume pentru a documenta sinagogile istorice—multe dintre acestea nemaifiind în folosință. În Europa, această muncă primește o semnificație în plus, deoarece a fost generată de un interes real pentru a recâștiga un patrimoniu demult pierdut—mai ales în estul Europei, pe măsură ce continentul, în special după căderea comunismului, a căutat să dezvolte o tradiție și istorie europeană mai tolerantă.

În ultimii ani, cultura vizuală evreiască a fost asimilată profund în studiul academic al iudaismului, pentru prima dată cu adevărat. Istoricii culturali, lucrând împreună cu istorici de artă și arhitectură, au început să se concentreze pe elementele arhitecturii evreiești "minoritare" care erau respinse de generațiile anterioare. Procesul prin care un mic grup minoritar s-a contopit cu mediul său înconjurător, transformând și fiind transformat în cadrul acelui mediu, a devenit o chestiune de interes pentru cercetarea modernă. În multe feluri, evreii au fost "canarul din mina de cărbune", un studiu de caz pentru discuția teoretică despre ce înseamnă să trăiești în diasporă și să fi primul și cel mai intim colonizat popor al Europei.

Eseu scris de Dr. Steven Fine