Stonehenge

Stonehenge, aflat pe Câmpia Salisbury din Anglia, este unul dintre cele mai recunoscute și mai populare monumente ale lumii neolitice, cu peste un milion de vizitatori anual. Oamenii vin să vadă ansamblul Stonehenge deoarece este incredibil de mare și de vechi; unii căutând o legătură cu un trecut preistoric, alții venind pentru a observa modul de realizare al acestui imens observator astronomic. Oamenii care au trăit în mileniul IV î.e.n. și care au început să lucreze la Stonehenge au fost contemporani cu primele dinastii ale Egiptului antic, iar eforturile lor preced construirea piramidelor. Creația acestora dăinuie de milenii și continuă să ne intrige.

De fapt, ceea ce vedem astăzi este rezultatul a cel puțin trei faze de construcție, cu toate că încă există multe controverse în rândul arheologilor referitoare la momentul și maniera în care au avut loc. În general, se consideră că prima fază de construcție a ansamblului Stonehenge s-a petrecut în jurul anului 3.100 î.e.n., când a fost săpat un șanț circular cu o adâncime de 2 metri și cu un diametru de 110 metri în interiorul căruia se afla un banc de nisip, cu o intrare largă la nord-est și una mai îngustă la sud. Acest șanț împreună cu bancul de nisip poartă denumirea de henge (terasament circular). Înăuntrul acestui henge au fost săpate 56 de gropi, fiecare având puțin peste un metru în diametru, numite "gropile lui Aubrey" după John Aubrey, arheologul englez care le-a descoperit în secolul XVII. Se crede că acestea au fost inițial umplute cu pietre albastre (bluestones) sau cu bârne de lemn poziționate vertical. Dacă gropile erau umplute cu pietre albastre, înseamnă că s-a depus un efort substanțial, căci fiecare dintre ele cântăreau între două și patru tone și proveneau din Preseli Hills, la o distanță de 400 km de Țara Galilor.

A doua fază de lucru la ansamblul Stonehenge a avut loc aproximativ 100-200 de ani mai târziu și a presupus ridicarea unor stâlpi de lemn, probabil aparținând structurii acoperișului, în centrul terasamentului circular, precum și la intrarea nord-estică, respectiv cea sudică. Surprinzător, tot în timpul celei de-a doua faze, ansamblul a fost folosit ca și cimitir. Cel puțin 25 din gropile lui Aubrey au fost golite și refolosite pentru înmormântări prin incinerare, iar alte 30 de gropi au fost săpate în șanțul terasamentului și în partea estică a incintei acestuia.

A treia fază a construcției ansamblului Stonehenge s-a desfășurat după aproximativ 400-500 de ani și, cel mai probabil, a durat mult timp. În cadrul acesteia, pietrele albastre sau stâlpii de lemn care fuseseră plasați în gropile lui Aubrey au fost înlăturați. Un cerc de aproximativ 33 metri în diametru alcătuit din 30 de blocuri dure de piatră de sarsen a fost înălțat în interiorul terasamentului; megaliții fiind preluați dintr-o carieră de lângă Marlborough Downs. Aceste blocuri verticale de piatră sarsen au fost acoperite cu 30 de pietre, precum niște buiandruguri.

Fiecare megalit avea în jur de 4 metri înălțime, aproape 2 metri lățime și cântărea aproximativ 25 de tone. Acest cerc de piatră includea cinci trilitoni din sarsen (un triliton este format din două blocuri verticale de piatră pe care se sprijină o altă piatră orizontală, pe post de buiandrug) poziționați sub formă de potcoavă pe o distanță de 14 metri. Aceste blocuri masive de piatră, zece verticale și cinci orizontale, cântăresc fiecare aproape 50 de tone. Pietrele albastre, fie reutilizate, fie proaspăt aduse din cariera de piatră, au fost aranjate circular, jumătate în cercul exterior de sarsen, iar cealaltă jumătate în interiorul potcoavei de piatră de sarsen. La finalul acestei faze a avut loc atât rearanjarea pietrelor albastre cât și construirea unui drum ceremonial lung, compus din bancuri paralele și șanțuri exterioare de aproximativ 34 metri dintr-o parte în cealaltă, conducând dinspre intrarea de nord-esti a ansamblului Stonehenge înspre sud și, într-un final, spre malul râului Avon.

Toate cele trei faze ale construcției ansamblului Stonehenge ne determină să ne punem niște întrebări fascinante. Prima fază a necesitat o planificare precisă și enorm de multă muncă. Cine a planificat terasamentul circular și cine a organizat oamenii care trebuiau să lucreze? Din păcate, au rămas puține ruine ale satelor neolitice, probabil deoarece multe dintre ele se află sub straturile așezărilor din Epoca Bronzului, perioada romană, perioada medievală și cea modernă. Puține așezări care au fost explorate au indicat prezența unor comunități agricole simple, fiind puține dovezi ale unui statut social foarte diferențiat. Încă nu a putut fi atestată existența unor lideri sau a unei clase sociale care să-i fi convins sau să-i fi forțat pe oameni să lucreze împreună pentru a construi prima fază a ansamblului. Înseamnă că, probabil, prima fază a construcției de la Stonehenge a fost un efort comun, ceea ce este foarte neobișnuit pentru lumea antică.

Cine au fost oamenii îngropați la Stonehenge în timpul celei de-a doua faze? Analize recente ale oaselor au dezvăluit că aproape toți cei înmormântați au fost adulți de sex masculin, cu vârste cuprinse între 25 și 40 de ani, sănătoși și cu puține semne ale unor munci istovitoare sau ale unor boli. Fără îndoială, înmormântarea la Stonehenge era specifică elitelor sociale, iar aceste rămășițe ar putea foarte bine să aparțină primilor lideri politici ai Marii Britanii, o insulă cu o conducere îndelungată care se extinde până la Casa de Windsor. De asemenea, aceste analize ne arată că în această perioadă erau necesare anumite forme de diferențiere a statutului social.

În orice caz, munca realizată în cea de-a treia fază a construcției ansamblului Stonehenge este cea mai remarcabilă și mai durabilă. Precum în prima fază, dar la o scară mult mai mare, cea de-a treia a presupus o planificare formidabilă și o organizare a muncii. Dar a implicat și un cu totul alt nivel al complexității tehnice, în special în manierea de prelucrare a pietre foarte dure. De exemplu, pietrele orizontale care acopereau cercul exterior al pietrelor de sarsen erau fixate printr-o îmbinare cu lambă și uluc și apoi prinse una de cealaltă printr-o îmbinare cu cep și scobitură, metode utilizate în prelucrea modernă a lemnului.

Fiecare dintre blocurile verticale de piatră de sarsen au fost finisate diferit pe fiecare parte, cea vizibilă din interiorul cercului fiind mai fină decât cea din exterior. Pe lângă asta, megaliții ce compun cercul exterior de sarsen au fost modificați subtil pentru a se acomoda efectelor optice, adică: blocurile verticale de piatră au fost lărgite înspre partea superioară, ceea ce le oferă un diametru constant atunci când sunt privite de jos.

Pietrele poziționate orizontal sunt relativ curbate pentru a imita terasamentul circular din exterior. Trilitonii plasați în formă de potcoavă au fost aranjați în funcție de mărime; cea mai mică pereche de trilitoni având în jur de 6 metri înălțime, următoarea pereche fiind puțin mai înaltă, iar cel mai masiv triliton, aflat în colțul sud-vestic, ar fi avut 7 metri înălțime. Acest efect atrage privirea înspre monument și dramatizează exteriorul nord-estic al potcoavei. Cu toate că există multe teorii, nu se știe încă cum și de ce au fost făcute aceste finisaje la Stonehenge, însă existența lor este o dovadă sigură a unei societăți complexe cu o conducere organizată și cu mult timp liber.

Desigur, cel mai faimos aspect al Stonehenge-ului este relația sa cu calendarul solar și lunar. Această idee a fost pentru prima dată propusă de cercetători în secolul XVIII și presupunea că răsăritul solstițiului de vară este încadrat perfect de capătul potcoavei trilitonilor atunci când este văzut din interiorul monumentului. De asemenea, exact în partea opusă acelui punct, în centrul curbei potcoavei, la apusul solstițiului de iarnă, soarele se aliniază din nou. Aceste momente, cea mai lungă și cea mai scurtă zi din an, sunt două puncte cheie ale celor două mari episoade sezoniere ale calendarului anual. De la descoperirea sa, au mai apărut și alte teorii legate de observarea astronomică, dar puține rămân în picioare atunci când sunt analizate împreună cu detaliile fizice ale monumentului.

Eseu scris de Dr. Senta German