Fragmente de teracotă, poporul Lapita

Arheologii sunt foarte entuziasmați atunci când găsesc fragmente de ceramică Lapita. De ce? Pentru că dispunerea secvențială a cioburilor (fragmentelor de ceramică) pe o direcție estică, de-a lungul grupurilor de insule din Oceanul Pacific, a devenit dovada esențială care relatează povestea extraordinară a populării Oceanului Pacific. Diferite fragmente de ceramică roșie angobată au fost descoperite în situri aflate la distanțe de mii de kilometri, între sud-estul Asiei și grupurile de insule adesea numite Micronezia (care includ Statele Federate ale Microneziei, Guam, Kiribati, Insulele Mariane, Insulele Marshall, Nauru, Palau și Insula Wake), Melanezia (care include insulele și grupurile de insule Fiji, Noua Guinee, Insulele Solomon și Vanuatu) și până în centrul Oceanului Pacific și Polinezia.

Cu toate că locuitorii insulelor Pacificului au propriile lor relatări istorice detaliate despre explorarea "mării de insule", speculațiile europenilor referitoare la modul și momentul în care Pacificul a fost populat au început de la James Cook și de la alți exploratori europeni din perioada Iluminismului (anii 1700).[1] Teoriile bazate pe presupunerile istorice s-au înmulțit la sfârșitul secolelor XVIII-XIX, deseori fiind în contradicție cu sistemul de cunoștințe al locuitorilor insulelor. La început s-a crezut că locuitorii a ceea ce acum poartă denumirea de "Oceania Apropiată" au colonizat insulele din sud-estul grupului Solomon, acum cunoscut ca "Oceania Îndepărtată" (a se vedea harta de mai jos). Abia în anii 1950, când arheologii au început să studieze stratigrafia arheologică în Pacific, această idee a fost demontată—în mare parte datorită dovezilor oferite de diverse situri arheologice în care au fost găsite fragmente de ceramică Lapita (stratigrafia arheologică este studiul stratificării—al straturilor depozitate în timp, unul peste celălalt).

Actualmente, arheologii cred că în urmă cu aproximativ 4.000-3.500 de ani, un grup de oameni care navigaseră dintr-o regiune aflată în apropiere de Taiwan, în sud-estul Asiei, a ajuns cu barca pe plajele Arhipelagului Bismarck. Noii veniți, pe care acum îi numim "poporul Lapita" (numiți după plaja din Noua Caledonie, unde au fost găsite multe fragmente de ceramică), vorbeau altă limbă decât oamenii pe care i-ar fi întâlnit acolo. Acești localnici trăiau pe marea insulă cunoscută astăzi ca și Noua Guinee, dar și pe insulele din jurul ei, încă de cum 60.000-40.000 de ani.[2] Pe lângă limba și bagajul genetic distincte, poporul Lapita era diferit de cei pe care i-au întâlnit acolo deoarece aceștia erau navigatori sofisticați—și produceau și decorau ceramică într-o manieră specifică. Putem doar specula referitor la presiunile politice și de mediul care i-au determinat pe acești oameni să călătorească pe mare în căutarea unor noi pământuri de locuit. Totuși, cioburile de ceramică decorată prezente de-a lungul a mii de kilometri de insule și aflate în straturi de pământ, ce au putut fi datate, au dezvăluit informații importante despre strămoșii oamenilor contemporani aflați în centrul Pacificului.

Ceramica Lapita era modelată manual și, probabil, prin folosirea unei tehnici de subțiere a vaselor (paddle-and-anvil), însă fără ajutorul roții olarului. Este o ceramică arsă la temperaturi scăzute (prezența unor cuptoare Lapita nu a putut fi demonstrată). Astfel, cel mai probabil, vasele uscate din argilă erau plasate în foc în aer liber pentru a se întări—descendenții poporului Lapita din Fiji și din alte zone încă mai produc vase în această manieră. Există diferențieri geografice la nivelul formelor și al dimensiunilor ceramicii, însă majoritatea erau simple boluri, unele având un suport, iar altele fiind plate la bază. Știm că, în general, ceramica nu a fost folosită la gătit, deoarece reziduurile de carbon nu se găsesc în mod normal pe fragmentele de ceramică. Mai degrabă, dovezile sugerează că cea mai mare parte a vaselor de argilă era utilizată pentru a servi mâncarea, în timp ce vasele mai mari erau folosite pentru depozitare.

Producătorii ceramicii Lapita amestecau argila cu un anumit tip de nisip. Rolul nisipului era cel de stabilizator, oferindu-le rezistență vaselor în timpul arderii (stabilizatorul, cel mai adesea nisip, sau alte materiale adăugate, reduce elasticitatea argilei—cât de mult se micșorează—și previne apariția crăpăturilor în timpul procesului de ardere). Atât argila, cât și nisipul se găsesc doar în anumite zone ale Pacificului. Insulele din Oceania Îndepărtată sunt clar mai puțin diverse geologic decât cele din Oceania Apropiată, având un număr limitat de depozite de argilă potrivită pentru realizarea ceramicii.

Analiza compoziției cioburilor a dezvăluit informații valoroase legate de originea materiilor prime. Arheologul Terry Hunt a examinat un număr mare de fragmente de ceramică găsite de arheologul Patrick Kirch în Talepakemalai și în alte situri Mussau Lapita (a se vedea harta de mai sus). Insulele Mussau, care sunt în mare parte alcătuite din calcar, sunt una din grupele de insule cu foarte puțină argilă. Hunt a arătat că un număr mare de cioburi de vase descoperite acolo fuseseră făcute din materiale aduse din alte părți, indicând că fie materia primă, fie vasele însele, fuseseră importate. Acest lucru evidențiază că oamenii Lapita aveau mijloacele și nevoia de a călători pe întinderi mari ale oceanului—"marea de insule". Probabil, cel mai remarcabil aspect referitor la fragmentele de ceramică Lapita este că, deși au fost găsite la mii de kilometri distanță, împărtățesc un sistem decorativ formal și sesizabil pe care arheologii îl pot analiza. De fapt, decorația ceramicii Lapita oferă cele mai multe informații pentru arheologi.

Decorarea ceramicii constă în motive imprimate și incizate care respectă un sistem foarte regulat, specific și repetitiv. Motivele au fost aplicate pe suprafața vaselor cu o unealtă mică dințată și/sau desenate cu mâna liberă cu un obiect ascuțit. Modelele folosite includeau atât forme liniare, cât și curbate de diferite lungimi, precum și forme rotunde. De îndată ce vasul era decorat, pe modele se aplica var alb obținut din corali care crea efectul de evidențiere a motivelor decorative pe argila roșie-brună. Modelele variază de la forme geometrice simple la unele complexe, și includ și chipuri de figuri antropomorfe (prima imagine) găsite în Talepakemalai, în grupul de insule Mussau (a se vedea harta de mai sus). Motivul antropomorf (care are o formă umană) era o caracteristică a ceramicii Lapita timpurii și nu este prezent în cadrul ceramicii găsite în straturile arheologice superioare (deci mai noi) ale siturilor aflate mai spre est în Polinezia.

Arheologii susțin că cei responsabili de decorarea vaselor foloseau o gamă foarte restrânsă de motive pe care le combinau în moduri specifice pe anumite părți ale vaselor. Cu alte cuvinte, acești oameni antici care au decorat obiectele urmau regulile unui limbaj decorativ definit. Precum a constat Kirch "cu toate că nu vom putea ști niciodată ce era în mintea acelor olari și desenatori, putem înțelege limbajul lor artistic și decorativ într-un sens mai formal sau mai structural și să folosim acest lucru ca unealtă pentru urmărirea istoricului ceramicii Lapita în timp și spațiu."[3]

Analizarea limbajului decorativ Lapita a fost urmată de o descoperire majoră în anul 1970 când arheologul maori, Sydney Moko Mead, a dezvoltat un sistem formal coerent pentru a categoriza elementele și motivele decorative găsite pe ceramica Lapita. Sistemul lui Mead s-a inspirat din analiza lingvistică și prezintă un set de componente care formează baza "gramaticii" limbajului decorativ Lapita. Acestea includ: elemente decorative, motive, indicatori ai zonelor decorate și porțiuni decorate. Deși limbajul decorativ s-a schimbat în mod progresiv în timp și în zone geografice specifice, căci oamenii se mutau pe tot întinsul Pacificului, modelele structurale fundamentale și regulile limbajului au rămas aceleași. Din punct de vedere analitic, această gramatică sistematizată a decorației evidențiază că cioburile de vase găsite într-un sit pot fi comparate cu altele descoperite în multe alte situri pentru a demonstra deplasarea poporului Lapita în anumite perioade de timp. De asemenea, vestigiile motivelor decorative și a gramaticii limbajului decorativ sunt evidente în tatuajele contemporane, în decorarea pânzelor de scoarță și în alte forme artistice de pe întinsul Oceaniei Îndepărtate contemporane (a se vedea imaginea de mai sus).

Din moment ce poporul Lapita se deplasa spre est, trecând de arhipelagul Bismarck, au ajuns, probabil, la grupurile de insule Samoa și Tonga în jurul anului 800 î.e.n. Apoi au făcut o pauză timp de 1.200 de ani, când a început o altă fază a colonizării, iar oamenii s-au îndreptat spre regiunile mai îndepărtate ale triunghiului polinezian. Oamenii au ajuns în Hawaii prin anul 1.000 e.n. și în Rapa Nui/Insula Paștelui și în Aotearoa/Noua Zeelandă în jurul anului 1.200 e.n. În cea mai mare parte, cu cât poporul Lapita mergea mai la est, cu atât modelele lor deveneau mai simple. Cele mai recente cioburi de vase, găsite în cele mai estice și sud-vestice locații, prezintă o decorație minimală. Se pare că în doar 200 de ani de la ocuparea insulelor Samoa și Tonga (a se vedea harta de mai sus), ceramica Lapita, cu decorația sa caracteristică, dispăruse. Când europenii au ajuns în Pacific, în anii 1700-1800, bărcile dedicate călătoriilor lungi pe ocean nu mai existau, însă rămăsese cunoașterea insulelor îndepărtate și a relatărilor istorice legate de călătorii. Arheologii încă lucrează pentru a descifra istoria ceramicii, fiecare nouă descoperire adăugând un nou capitol la povestea extraordinară a poporului Lapita.

[1] În eseul său "Our Sea of Islands" (Marea noastră de insule), cercetătorul tongan Epeli Hau’ofa a afirmat că "Este o diferență majoră între a vedea insulele Pacificului ca pe niște <<insule dintr-o mare îndepărtată>> (percepție construită istoric de către europeni) și ca pe <<o mare de insule>>. În timp ce prima evidențiază depărtarea, cea de-a doua consideră că oceanul este legătura dintre toți oamenii și insulele Pacificului; o autostradă oceanică într-o regiune bogată în resurse. Epeli Hau’ofa, *Our Sea of Islands", A New Oceania: Rediscovering Our Sea of Islands (Suva, Fiji: The University of the South Pacific, 1993), pp, 2-16. [2] Kirch 2010. [3] Kirch 1997, p. 126.

Patrick Vinton Kirch, “Peopling of the Pacific: A Holistic Anthropological Perspective,” Annual Review of Anthropology 39 (2010), pp. 131-148.

Patrick Vinton Kirch, On the Road of the Winds: An Archaeological History of the Pacific Islands before European Contact (Berkeley: University of California Press, 2000).

Patrick Vinton Kirch, The Lapita Peoples: Ancestors of the Oceanic World (Cambridge, Mass.: Blackwell, 1997).