O introducere în Reforma Protestantă

În prezent, există mai multe tipuri de biserici protestante. Spre exemplu, baptismul este, astăzi, cea mai mare confesiune religioasă din Statele Unite, pe lângă multe alte confesiuni. Cum s-a întâmplat asta? De unde vin ele? Pentru a înţelege mişcarea din spatele reformei protestante, trebuie să ne întoarcem în timp, la începutul secolului al XVI-lea, când în Europa de Vest exista o singură biserică - pe care am numi-o, acum, Biserica Romano-Catolică - sub conducerea Papei de la Roma. Astăzi, o numim „romano-catolică”, deoarece pe lângă ea, mai există multe alte tipuri de biserici (cum ar fi, Metodistă, Baptistă, Lutherană, Calvinistă, Anglicană - ai prins ideea).

Deci, dacă ne întoarcem în anul 1500, Biserica (pe care astăzi, o numim Biserica Romano-Catolică) a fost foarte influentă (din punct de vedere politic și spiritual) în Europa de Vest (și într-adevăr, a condus un teritoriu semnificativ în Italia, numit „State Papale”). Dar au existat şi alte forţe politice participante, cum ar fi: Sfântul Imperiu Roman (format în mare parte din regiuni vorbitoare de limbă germană, conduse de prinţi, duci şi electori); oraşele-state italiene, Anglia, precum şi statele-naţiune, din ce în ce mai unificate, din Franţa şi Spania (printre altele). Puterea conducătorilor din aceste zone a crescut în secolul anterior şi mulţi erau nerăbdători să profite de oportunitatea oferită de Reformare pentru a slăbi puterea papalităţii (instituția condusă de papa) şi pentru a-şi spori propria putere în legătură cu Biserica de la Roma şi alţi conducători.

Rețineți și faptul că Biserica a fost văzută, timp de o perioadă îndelungată, ca o instituţie afectată de lupte interne pentru putere (la sfârşitul anilor 1300 şi 1400, Biserica era condusă simultan de trei Papi). Papii şi cardinalii trăiau, adesea, ca niște regi, în loc să ducă o viață de lideri spirituali. Papii revendicau puterea temporală (politică) şi spirituală. Ei erau comandanți ai armatelor, făceau alianţe și inamici politici, iar uneori, duceau chiar și războaie. Simonia (vânzarea bunurilor bisericești) şi nepotismul (favorismul bazat pe relaţii de familie) erau la ordinea zilei. Evident, din moment ce Papa era preocupat de probleme laice, nu mai avea timpul necesar pentru a avea grijă de sufletele credincioşilor. Despre corupția Bisericii se știa foarte bine și au fost făcute mai multe încercări pentru a o reforma (în special de către John Wyclife și Jan Hus), însă niciunul dintre aceste eforturi nu au sfidat, cu succes, practica Bisericii, până la mișcarea inițiată de Martin Luther, la începutul anilor 1500.

Martin Luther a fost un călugăr german și profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. Luther a declanşat Reforma protestantă în 1517 lipind, cel puţin, conform tradiţiei, "cele 95 de Teze" ale sale, pe uşa Bisericii din Wittenberg, Germania. Aceste teze includeau o listă cu declaraţii, prin care Luther își exprima îngrijorarea față de anumite practici ale Bisericii - în special, vânzarea de indulgenţe, însă denunțau și unele temeri mai profunde ale acestuia, legate de doctrina Bisericii. Înainte de a continua, observați legătura dintre cuvântul Protestant, care conţine cuvântul "protest" și care vine alături de cuvântul "reformă" - acesta a fost un efort, cel puţin de la început, de a protesta împotriva anumitor practici ale Bisericii Catolice şi de a o reforma.

Vânzarea de indulgenţe a fost o practică prin care biserica recunoștea donaţiile sau alte acțiuni de caritate printr-o foaie de hârtie (o indulgenţă), care certifica faptul că sufletul tău va intra mai repede în rai și va petrece mai puțin timp în purgatoriu. Dacă nu comiteai niciun fel de păcat grav care să îți garanteze locul în iad și mureai înainte de a te fi pocăit și a-ți fi ispășit toate păcatele, atunci sufletul tău mergea în purgatoriu - un fel de loc de escală, unde îți terminai de ispășit păcatele, înainte de a putea intra în rai.

Papa Leon al X-lea oferea indulgenţe pentru a strânge bani pentru reconstrucţia Bazilicii Sf. Petru din Roma. Aceste indulgenţe erau vândute de Johann Tetzel în apropiere de Wittenberg, unde Luther era profesor de teologie. Luther era profund îngrijorat de modul în care intrarea în rai era legată de o tranzacţie financiară, însă vânzarea indulgenţelor nu era singurul dezacord al lui Luther cu instituţia bisericească.

Martin Luther a fost foarte credincios şi a trecut printr-o criză spirituală. El și-a dat seama că oricât de "bun" nu ar fi încercat să fie, oricât de mult nu ar fi încercat să stea departe de păcat, oricum avea gânduri ispititoare. El se temea că oricât de multe fapte bune nu ar fi făcut, nu ar fi fost niciodată suficiente pentru a-și câștiga locul în rai (amintește-ți că Biserica Catolică spunea că realizarea de fapte bune, cum ar fi, donarea operelor de artă pentru Biserică, ajută credincioșii să intre în rai). Aceasta a fost o recunoaștere profundă a păcatului inevitabil la care este supusă condiția umană. În cele din urmă, indiferent cât de amabili şi de buni am încerca să fim, tuturor ni se întâmplă să avem gânduri urâte şi uneori, destul de rele. Luther a găsit o soluție pentru această problemă, atunci când l-a citit pe Sfântul Pavel, care a scris "Cel neprihănit va trăi prin credinţă." (Romani 1:17). El a înțeles atunci că toți cei care merg în rai (cei jusți) vor ajunge acolo doar prin credinţă - și nu prin realizarea de fapte bune pentru biserică. Cu alte cuvinte, bunăvoința lui Dumnezeu este dată în mod liber tuturor oamenilor și nu este ceva ce se câștigă. Pe de altă parte, Biserica Catolică spunea ca oamenii își puteau câștiga izbăvirea făcând fapte bune.

Luther (și alți reformatori) au văzut în Biblie unica sursă credibilă de instrucțiuni (spre deosebire de învățăturile Bisericii). Inventarea presei de tipar la mijlocul secolului al XV-lea (de către Gutenberg în Mainz, Germania) și traducerea Bibliei în limbi vernaculare (limbile locale ale popoarelor francez, italian, german, englez etc.) a însemnat și faptul că persoanele care puteau să citească, aveau posibilitatea de a învăța direct din Biblie, fără a se baza pe preoți sau pe alţi oficiali ai bisericii. Înainte de aceasta, Biblia era disponibilă doar în limba latină, limba vorbită în Roma Antică, cunoscută, în mare parte, de cler. Înainte de presa de tipar, cărţile erau făcute manual şi erau extrem de scumpe. Invenţia presei de tipar şi traducerea Bibliei în limbi vernaculare au însemnat că pentru prima dată în istorie, Biblia era disponibilă pentru cei din afara Bisericii. Şi acum, oamenii puteau să aibă o relaţie directă cu Dumnezeu, fără a avea nevoie de instituția Bisericii Catolice, ca intermediar.

Când Luther şi alţi reformatori au citit ce scrie în Biblie (şi au depus eforturi pentru a îmbunătăţi acurateţea traducerilor noi, bazate pe manuscrisele greceşti vechi), au descoperit că multe dintre practicile şi învăţăturile Bisericii, despre cum putem obţine mântuirea, nu se potrivesc cu învățăturile lui Hristos. Aceasta includea multe dintre sacramente, inclusiv Sfânta Împărtășanie (cunoscută și sub denumirea de Euharistie). Conform Bisericii Catolice, miracolul Împărtășaniei este transsubstanţierea - atunci când preotul sfințește pâinea şi vinul, ele se schimbă (prefixul "trans" înseamnă a schimba) în corpul şi sângele lui Hristos. Luther a negat această schimbare din timpul Sfintei Împărtășanii, sfidând unul dintre sacramentele centrale ale Bisericii Catolice, unul dintre miracolele sale centrale și astfel, una dintre modalitățile prin care oamenii pot obține izbăvirea lui Dumnezeu sau mântuirea.

Biserica l-a ignorat iniţial pe Martin Luther, însă ideile lui (precum și curentele desprinse din ele, inclusiv calvinismul) s-au răspândit rapid în Europa. Dieta de la Worms (o denumire nu prea inspirată pentru un consiliu condus de Împăratul Sfântului Imperiu Roman din oraşul german Worms) i-a cerut să îşi retracteze (să își nege) lucrările. Când Luther a refuzat, a fost excomunicat (cu alte cuvinte, expulzat din biserică). Răspunsul Bisericii la amenințarea pe care o reprezenta Luther și alte persoane, în acea perioadă, a fost numită Contrareformă („contra” însemnând împotrivă).

În 1545, Biserica a deschis Conciliul Tridentin pentru a rezolva problemele începute de Luther. Conciliul Tridentin era o adunare a înalților funcționari din Biserică, care s-au întâlnit (periodic, timp de 18 ani), în mare parte, în orașul Trento, din nordul Italiei, în cadrul a 25 de sesiuni.

La Conciliul Tridentin, Biserica a reiterat, de asemenea, utilitatea imaginilor - accentuând faptul că oficialii bisericii trebuie să fie atenţi și să promoveze utilizarea corectă a acestora, pentru a preveni eventuale posibilităţi de idolatrizare. Consiliul a decretat că imaginile sunt utile, "fiind slăvite datorită prototipurilor reprezentate de acestea" (cu alte cuvinte, prin imagini, sunt slăvite figurile sfinte înfățișate). De asemenea, utilitatea imaginilor a fost reafirmată și dintr-un alt motiv: "pentru că miracolele pe care Dumnezeu le-a făcut cu ajutorul sfinţilor și exemplele lor salutare sunt puse în fața credincioșilor; astfel încât ei să îi poată mulțumi lui Dumnezeu pentru aceste lucruri, să își poată ordona propriile vieți și deprinderi după modelul sfinților şi să poată să îl slăvească, să îl iubească pe Dumnezeu şi să își trăiască viața în pietate."

În Europa, Reforma protestantă a fost o perioadă plină de violențe, iar în timpul războaielor religioase, chiar și membrii aceleiași familii erau, adesea, întorși unul împotriva celuilalt. Atât catolicii, cât și protestanții, erau, deseori, ferm convinși, că aveau dreptate şi că munca diavolului este făcută de cealaltă dintre părți.

Artiştii din această perioadă - Michelangelo la Roma, Titian la Veneţia, Dürer la Nürnberg, Cranach în Saxonia - au fost impactați de aceste schimbări, pentru că Biserica era singurul și cel mai mare protector al artiştilor. Acum, arta era analizată într-un mod complet diferit. Biserica Catolică căuta să vadă dacă prin artă, povestirile din Biblie sunt comunicate eficient şi clar (vedeți "Ospățul din casa Levitului" al lui Veronese, pentru mai multe detalii la acest subiect). Pe de altă parte, majoritatea protestanţilor au pierdut protecția Bisericii şi obiectele de artă cu tematică religioasă (sculpturi, picturi, vitralii etc.) au fost distruse în răscoalele iconoclaste.

De asemenea, în această perioadă, a căpătat amploare revoluția științifică, iar doctrina religioasă a fost înlocuită de observarea naturii, care a devenit sursa principală de înțelegere a universului și a locului nostru în el. Copernicus a revoluționat teoria grecilor antici despre cer, sugerând că soarele se află în centrul sistemului solar şi că planetele orbitează în jurul lui.

În același timp, continua explorarea, colonizarea și creștinarea (adesea forțată) a ceea ce Europa numea „lumea nouă”. La sfârşitul secolului, lumea europenilor era mult mai mare, iar opiniile despre ea erau cu mult mai diverse și mai nesigure decât au fost de-a lungul timpului.

De notat că acest tutorial se concentrează pe Europa de Vest. Există şi alte forme de creștinism, în alte părţi ale lumii, cum ar fi, Biserica Ortodoxă Estică.

Eseu scris de Dr. Steven Zucker & Dr. Beth Harris