Revoluția franceză (partea 2)

Ultima dată rămăsesem la sfârșit de 1789. Bastilia căzuse în iulie, pentru că parizienii vroiau să pună mâna pe armele din Bastilia, să dea drumul unor prizonieri politici și, credeau ei, să se apere de tirania lui Ludovic al XVI-lea. Vrând-nevrând, Ludovic al XVI-lea nu se mai amesteca, zicând „Bine, Adunare Națională, nu mă mai bag în treaba voastră.” pentru că vedea cum stau lucrurile: de fiecare dată când făcea ceva, riposta era și mai aprigă. Acum suntem la sfârșitul anului 1789, Franța e în clocot, Adunarea Națională pregătește o constituție, care nu va fi terminată până în 1791. Dar au început să pună cap la cap o versiune în linii mari. Deja în august 1789 elaboraseră propria versiune a Declarației de Idependență, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. Deci ideal, n-ar mai fi trebuit decât să așteptăm câțiva ani ca să avem o constituție și poate un soi de monarhie constituțională. Din păcate, mai ales pentru Ludovic al XVI-lea, nu asta era situația. Așa cum am văzut, lucrurile s-au propagat, totul începuse din cauză că oamenii erau înfometați. E o criză fiscală, e foamete. Așadar, în octombrie 1789 — suntem tot în 1789, octombrie 1789 — au început să se răspândească zvonuri că Maria Antoaneta, soția regelui, stoca grâne la Versailles. Așa că oamenii au început să-și imagineze munți de grâne la Versailles — asta într-o vreme când oamenii nu mai aveau pâine, și pâinea era un aliment de bază. Așa că niște țărănci au mers să facă o demonstrație la Versailles. Și erau înarmate Aici vedeți femeile mărșăluind spre Versailles. Și au ajuns acolo și chiar au reușit să intre înăuntru în palat. Acolo au pretins — petru că nu aveau încredere în Ludovic al XVI-lea și în Maria Antoaneta — le-au cerut să se mute la Paris. Marșul femeilor Și au primit ce au cerut. Ludovic al XVI-lea și soția lui, Maria Antoaneta, s-au întors la Paris, unde nu puteau carevasăzică să-și facă de cap și să stocheze grâne. Unde vor fi înconjurați de oameni probabil nu foarte prietenoși care vor sta cu ochii pe ei. Și ce a stârnit lucrurile, principalul motiv era oamenii erau flămânzi și se răspândesc zvonuri că regele îșî face provizii de grâne, dar și regele trata cu lipsă de respect simbolurile noii Franța, ale noii Adunări Naționale. Așa că oamenii s-au mâniat. Și toți care erau în temă, inclusiv Ludovic al XVI-lea, știau că nu are nimic de-a face cu ce se întâmplă. Nu se dădea în vânt după monarhia constituțională care se clădea, toată puterea care se pierdea în favoarea Adunării Naționale. Așadar e o situație tensionată la începutul anului 1790: regele și regina sunt practic în arest la domiciliu la palatul Tuileries la Paris. Adunarea Națională pune la cale o constituție și au o versiune de început. Juraseră toți Jurământul din Sala Jocului cu Mingea. La vremea asta, peste tot prin Franța sunt activități de contra-insurgență. Aici e Franța, uite aici. Peste tot prin Franța ai contra-insurecții, oameni cărora nu le place ce se întâmplă cu Revoluția, dar acestea vor fi înăbușite. Oamenii conspiră unul împotriva altuia și mai e și nobilimea, care spune „Mă, știi ceva? Nu ne place cum decurg lucrurile. Deja au fost izbucniri violente. Oamenii sunt mânioși. Cred că o să-mi iau averea și tot ce mai încape și o să mă car naibii din țară. O să emigrez cine știe unde.” Așadar nobilimea începe să părăsească Franța. Se numesc Émigrés (emigranții). Știu, nu-l pronunț cum trebuie. Își dădeau seama că deși le mersese bine în Franța, nu va mai fi așa multă vreme, mai bine să plece. Așa începe 1791. Așadar, în 1790 era doar o senzație de apăsare. În 1791, o presimțire i-a îndemnat pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria-Antoinetta să se dea din calea primejdiei. Dar nu puteau părăsi țara. Nu aveau încredere în Marea Britanie. Nu aveau încredere în niciuna dintre țările de aici să-i țină în siguranță. Așa că unul dintre generali, care simpatiza cu monarhia le-a zis „măcar veniți aici, la frontieră, unde vă puteți ascunde de nebunia de acolo.” Așadar că îmbrăcați în hainele servitorilor — ca să vezi ce fel de oameni erau — s-au îmbrăcat ca niște servitori Și și-au pus servitorii să se îmbrace ca nobilii, ca să atragă atenția, în caz că erau atacați pe neprevăzute în timp ce scăpau de la Paris. Regele și regina, îmbrăcați ca niște servitori au încercat să ajungă la moșia generalului, dar când au trecut prin Varennes, au fost identificați. Așa că oamenii i-au capturat și i-au dus înapoi la Paris. Asta se numește, sau îi poți spune fuga către Varenne, sau evadarea de la Paris, cum vrei tu. Deci deja Ludovic al XVI-lea începea să înțeleagă gravitatea situației. Încercaseră să scape dar oamenii îi aduseseră înapoi. Îți imaginezi, deja multă lumea nu-l prea plăcea pe rege. Nici nu le plăcea să aibă un rege. Cei mai revoluționari, cei mai radicali, se numeau „iacobini”. După ce cuplul regal încercase să scape și venise înapoi, iacobinii au zis „Ia stai un pic, de ce să avem un rege? Voi, Adunarea Națională, de ce scrieți o constituție care-i dă fie și-un pic de putere unui rege? Ce ne trebuie e o republică.” Ceea ce înseamnă — sunt multe diferențe nunanțate între definiții. La bază, o republică e un stat fără rege, împărat sau regină. Deci ce spun ei este „n-avem nevoie — voi Adunarea Națională vă credeți radicali, dar nu e destul. Vrem să eliminăm complet ideea de monarhie și faptul că Ludovic al XVI-lea a încercat să scape, pentru noi este intenția de a abdica de la tron.” Pe scurt, și-a dat demisia. Și au început să întărâte Parisul — Acesta aici e Champ de Mars. Da, știu că nu-l pronunț cum trebuie. Așa arăta la vremea aia — au început să adune semnături în — acesta era un parc public din Paris — ca să spună, efectiv, „Nu ne trebuie un rege. Vrem să ne facem propria republică și Adunarea Națională nu e destul de radicală.” Așadar oamenii au început să se adune la Champ de Mars și situația s-a înrăutățit. Armata a fost chemată să calmeze lumea, trupele fiind sub controlul Adunării Naționale, care e în principal controlată de Starea a Treia, dar lucrurile au degenerat. S-a aruncat cu pietre în trupe. Unii soldați au tras în aer, inițial. Dar când situația a degenerat au tras în mulțime și au murit aproape 50 de oameniș; a fost un măcel, Masacrul de la Champ de Mars. Nu-l pronunț cum trebuie, știu; nu-i un video despre pronunția în franceză. Îți imaginezi, oamenii sunt și mai supărați, tot mor de foame. Nu s-a rezolvat problema. Regele și regina, cam fără tragere de inimă — toată lumea îi bănuiește că încearcă probabil să revină la putere. Au încercat să fugă. Așa că iacobinii, revoluționarii în general, dar erau conduși de iacobini, când i-au îndemnat să facă o republică, pentru că nu aveau nevoie de rege. Așadar cheamă oamenii acolo și deodată trupele, care sunt sub controlul Adunării Naționale, se apucă să tragă cu armele și să omoare oamenii, pentru că aruncau cu pietre. Poate erau niște pietre cam mari, dar îți închipui că oamenii sunt deja morți de foame și cătrăniți; acum chiar că o să-și iasă din pepeni. Și ca să stârnească și mai tare zvonurile că regele și regina vor reveni la putere, deodată două puteri mondiale încercau să se implice în Revoluție. Ca o paranteză, pentru că e vorba de ceva care m-a încurcat când studiam istoria Europei pentru prima dată. Ai niște state, să le spunem așa. Ai Austria, am făcut-o cu oranj. Harta asta e o hartă modernă, dar ce e aici cu oranj, asta era Austria la vremea aia, prin 1789, 1790, 1791. Cu roșu, asta e Prusia. Ce vreau să arăt e că sunt foarte diferite de ceea ce știm azi de Austria. În ziua de azi, Austria e aici. Prusia nici nu mai există ca un stat modern. Plus, mai aveai și ceva numit Sfântul Imperiu Roman, care acoperă aceste regate sau imperii sau ce mai e pe-acolo. Câteva cuvinte: Sfântul Imperiu Roman, după cum spunea Voltaire, „nu a fost nici sfânt, nici roman, nici imperiu.” și avea dreptate. Era în linii mari o confederație de regate și state, în mare parte Germane. După cum vezi, e pe teritoriul Germaniei din ziua de azi. Două puteri cu greutate în Sfântul Imperiu Roman, de fapt ceea mai influentă putere în Sfântul Imperiu Roman erau Austriecii și conducătorul Austriecilor se numea Împăratul Sfântului Imperiu Roman Leopold al II-lea. Deci Leopold al II-lea era împăratul, dar nu era ca împărații romani din vechime. Aceia chiar se trăgeau din Roma. Observă, niciun stat din Sfântul Imperiu Roman nu avea control asupra Romei. Deci nu erau romani, oamenii ăștia nu vorbeau latină. Vorbeau limbi germanice și nu erau un imperiu. Nu era vorba de o structură de guvernare strâns legată; era o confederație oarecum dezagregată, dar cea mai influentă era regiunea controlată de Habsburgii din Austria, adică Leopold al II-lea. Și nu numai că guverna, nu numai că se numeai Împăratul Sfântului Imperiu Roman și ca atare controla imperiul austriac, cred că poți să-i spui imperiu, la vremea aceea. Era și fratele Mariei-Antoaneta. Leopold al II-lea, fratele ei Așa că Leopold al II-lea și Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, care era alt stat German cu greutate — stai să aleg altă culoare — au emis Declarația de la Pillnitz. Stai s-o scriu. Deci asta o să pună paie pe foc pentru majoritatea cetățenilor francezi. Declarația de la Pillnitz. Asta are loc în august. Așadar, ca să fie clar ce s-a întâmplat. În iunie 1791, au încercat să scape, au fost capturați la Varennes. Apoi în iulie 1791 ai masacrul de la Champ de Mars. Deci deja oamenii nu aveau încredere în familia regală, erau treptat cuceriți de ideea că nu avem nevoie de ei și sunt furioși. Mai apare și Declarația de la Pillnitz a unor puteri străine, dintre care unul este efectiv fratele familiei regale. Și ce spune declarația e că vor să aducă monarhia franceză înapoi la putere. Nu e o declarație militară sau ceva de genul ăsta. Dar spun că nu sunt de acord cu ce se întâmplă în Franța. Și chiar dacă ei înșiși poate nu o luaseră prea în serios, populația Franței i-a crezut. Te trezești cu coloșii ăștia la graniță, aici, austriecii și prusacii. Oamenii nu puteau să-i treacă cu vederea. Ceea ce a crescut teama că regele o să facă ce-o să facă și se va întoarce la putere ca să asuprească oamenii. Și asta doar a pus gaz pe foc pentru iacobini care cereau o republică. O să ne oprim aici cu povestea. În prima parte am văzut cum lucrurile se înrăutățiseră. Acum e prăpăd. Franța e zguduită de conflict. Oamenii încep să se întrebe mai au nevoie de rege sau regină. Puterile străine încep să se implice, zic că nu le place ce văd, regi și regine detronați. Dacă și supușii lor iau exemplu? Plus, unul e fratele și vrea să-i ajute. Asta înspăimântă francezii și mai mult. Adunarea Națională, care fusese începutul Revoluției, s-a apucat să măcelărească oamenii. Nu e un moment bun în istoria Franței. Și după cum vom vedea, lucrurile vor culmina cu așa-numita „Teroare iacobină”, de care o să vorbim data viitoare.