Cruciadele. Introducere

Suntem în anul 1095. A trecut circa jumătate de secol de la Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă cu centrul la Constantinopol și Biserica Romano-Catolică sau de Rit Latin având centrul la Roma. Imperiul Bizantin continuă să pierdă teritorii. În secolul al VII-lea, Islamul s-a extins în Peninsula Arabică și a cuprins în scurt timp o mare parte din Țara Sfântă, care la momentul respectiv era sub stăpânire bizantină. Cuvântul „bizantin” se referă la Imperiul Roman de Răsărit. Până la perioada acestei hărți, Orientul Mijlociu intrase sub dominație islamică. La fel, Țara Sfântă, Africa de Nord și chiar o mare parte din Peninsula Iberică au fost sub dominație islamică timp de câteva secole, aproape 400 de ani. Pe măsură ce ne apropiem de această perioadă, turcii selgiucizi cuceresc părți din Imperiul Bizantin, extinzându-și stăpânirea în Asia Mică. Tot în această perioadă, suntem în plin Ev Mediu, Europa Occidentală mai ales cunoaște un mare avânt. Crește productivitatea în agricultură, iar populația se mărește. La acest moment, împăratul Bizanțului, al Imperiului Roman de Răsărit, caută sprijin. Împăratul Alexie I trimite o delegație, un ambasador la papa Urban al II-lea, solicitând mercenari pentru a recupera de la musulmani teritorii din Asia Mică. Papa Urban al II-lea întrevede o ocazie favorabilă. A trecut circa o jumătate de secol de la Marea Schismă. Papalitatea se confruntă cu propriile lupte interne, precum și cu conflicte cu unele dintre statele învecinate. Astfel că papei i se oferă ocazia de a abate atenția în altă parte. Așa că în același an, în noiembrie 1095, papa ține o predică la Clermont, în Franța. Există diverse variante ale discursului său. Iată una dintre ele: „Eu, sau mai degrabă Dumnezeu, vă conjur” „ca purtători ai însemnului lui Hristos,” „să dați de veste pretutindeni” „și să convingeți pe toți oamenii, indiferent de stare,” „pedestrași și cavaleri, săraci și bogați,” „să ducă imediat ajutor acelor creștini,” adică bizantinilor, „și să stârpească această rasă spurcată” „de pe pământurile prietenilor noștri.” Când spune „rasă spurcată”, se referă la musulmanii care luaseră în stăpânire Asia Mică și Țara Sfântă. „O spun pentru cei care sunt aici,” „dar și pentru cei care nu sunt.” „Mai mult, Hristos însuși o poruncește.” Conform acestei variante, papa spune în continuare: „Tuturor celor care vor pieri pe drum,” „pe uscat sau pe mare sau luptând cu păgânii” „li se vor ierta pe loc păcatele.” Aceasta este chiar ideea indulgențelor: Dacă faci ceva pentru mine, eu îți pot ierta păcatele. „Aceasta o dau prin puterea lui Dumnezeu” „cu care sunt investit.” „O, ce rușine, dacă o rasă atât de infamă și de lepădat...,” Din nou, se referă la musulmani. „...care adoră demonii,” „va cuceri un popor” „care are credința atotputernicului Dumnezeu” „și este slăvit cu numele lui Hristos.” Discursul papei Urban al II-lea are un răsunet imens. În întreaga Europă Occidentală ajunge vestea predicii papei, vestea chemării sale la recucerirea Țării Sfinte, de a lupta împotriva acestei „rase infame și de lepădat”, adică a musulmanilor. Și chiar înainte ca papa să înceapă să strângă o armată, un om numit Petru Eremitul conduce așa-numita „Cruciadă a Săracilor” în 1096. Aceasta este considerată prima parte a Primei Cruciade. Cruciații au trecut prin Renania, pe teritoriul actual al Germaniei, unde au masacrat mii de evrei, numindu-i ucigașii lui Hristos, urmându-și apoi drumul către Țara Sfântă. Această temă reapare pe parcursul cruciadelor. Deși, în aparență, cruciații erau acolo pentru a-i ajuta pe bizantini și pentru a recuceri Țara Sfântă, prin regiunile prin care trec, ei distrug totul în cale, provocând, de multe ori, dezastre chiar și bizantinilor. Dar Cruciada Săracilor nu a a avut niciun rezultat. Când a ajuns în Asia Mică, gloata condusă de Petru Eremitul în care erau femei, copii, țărani nedeprinși cu armele, a fost masacrată de turci, cum spuneam, când a ajuns în Asia Mică. Dar, până la urmă, papa reușește să strângă o armată mai serioasă pentru ceea ce s-a numit „Prima Cruciadă”. Din nou, așteptările papei sunt depășite. La fel și cele ale lui Alexie, împăratul Bizanțului, care este chiar puțin înspăimântat de cei circa 100 000 de soldați care vin din vestul Europei pe diverse trasee, atât pe uscat, cât și pe mare. În 1099, cruciații reușesc să recucerească Ierusalimul din mâinile musulmanilor. Și în Antiohia, și în Ierusalim, conform majorității surselor, luptele au fost foarte sângeroase, o mare parte a populației fiind măcelărită. Aceasta este o pictură ce redă imaginea cuceririi Ierusalimului. Începând din acea perioadă și aproape tot secolul al XII-lea, Țara Sfântă a rămas sub stăpânirea cruciaților. Așa arată harta la 1135. Au apărut anumite modificări. Imperiul Bizantin a recucerit părți din Asia Mică, în special în vest și în nord. Iar aceste zone marcate cu albastru sunt așa-numitele state cruciate. Dacă mărim imaginea, putem observa ceva interesant la aceste state cruciate. Cruciații din Occident nu s-au numit așa de la început. Ei aveau o cruce pe haine de la care și-au primit numele. Deși, aparent, aveau drept scop recucerirea teritoriilor bizantine, când au pus mâna pe ele nu le-au mai dat drumul. Așa au fost înființate statele cruciate sau regatele cruciate pe care le putem vedea aici și pe care le vor stăpâni aproape tot secolul al XII-lea. La jumătatea secolului al XII-lea, musulmanii recuceresc câteva orașe importante, ceea ce va constitui impulsul pentru Cruciada a Doua. În 1187, sultanul Saladin recucerește însă Ierusalimul. Așa cum vom vedea în materialul următor, acest lucru va declanșa Cruciada a Treia.