Societatea greacă clasică

Grecia antică era formată din sute de orașe-stat independente, statut ce se datora în parte și geografiei Greciei. Comunitățile erau separate de munți, dealuri și apă. Grecia antică nu era o națiune unită. Ea semăna mai degrabă cu o rețea de comunități având aceeași religie și aceeași limbă, ceea ce uneori a dus la apariția unui sentiment de apartenență.

În pofida existenței unor elemente culturale comune, relațiile dintre orașele-stat erau sporadice și de scurtă durată. Liga de la Delos și Liga peloponesiacă, de exemplu, au fost dominate de un singur oraș-stat. Un alt exemplu foarte bun este legat de modul în care conflictul cu Persia a determinat mai multe orașe-stat să se unească împotriva dușmanului comun, fără să fie implicate însă toate orașele-stat grecești. În plus, de îndată ce amenințarea externă a slăbit, conflictele dintre ele au reînceput.

Acest lucru este valabil și în cazul noilor colonii întemeiate la Marea Mediterană și Marea Neagră. Deși recunoșteau un oraș-stat de proveniență, acestea erau în mare măsură independente. Chiar și după ce Filip al II-lea al Macedoniei a adus Grecia continentală în cadrul Ligii de la Corint creată de el, orașele-stat și-au păstrat, în general, independența.

Grecii antici erau uniți de tradiții precum Jocurile panelenice și alte întreceri sportive. Acestea aveau și semnificație religioasă, fiind adesea legate de mitologia greacă. Dintre acestea, cele mai importante erau Jocurile olimpice.

Jocurile olimpice din Antichitate erau o întrecere sportivă care se ținea o dată la patru ani în locurile sacre din Olimpia și erau dedicate lui Zeus, zeul suprem din religia greacă. La Jocurile olimpice participau concurenți și spectatori din întreaga Grecie și nu numai, acestea fiind cel mai important eveniment cultural din Grecia antică. Între anii 776 î.e.n. și 393 e.n. s-au ținut 293 de ediții consecutive ale Jocurilor olimpice.

În Grecia antică, religia era personală, directă și prezentă în toate aspectele vieții. Aceasta avea în centru miturile privind apariția oamenilor și în care zeii aveau caracteristici umane. Având în vedere că peisajul orașelor era dominat de temple și că se organizau frecvent festivaluri și întreceri sportive și artistice, pentru grecii antici religia era mereu prezentă.

Probabil că oamenii nu erau la fel de religioși, fiind posibil ca unii dintre ei să fie chiar sceptici în ceea ce privește religia, dar este cert că societatea greacă a funcționat doar pentru că anumite principii fundamentale au fost general acceptate: zeii există, deci pot interveni în viețile oamenilor și sunt binevoitori și răspund la manifestările de credință și devoțiune.

La ocazii speciale, la templu, religia căpăta un caracter mai oficial. Zeii erau venerați la temple și în locuri sacre în cadrul principalelor comunități grecești, în cadrul unor ceremonii desfășurate de preoți și de ajutoarele acestora.

Inițial, în locurile sacre exista un simplu altar, dar, cu timpul, au fost ridicate temple impunătoare dedicate anumitor zei. În general, în acestea se găsea o statuie de cult a zeității căreia îi era dedicat templul. Două exemple celebre sunt statuia gigantică a Atenei din Partenonul din Atena și statuia lui Zeus din Olimpia.

Cu ocazia festivalurilor dedicate anumitor zei, precum Serbările dionisiace (dionisiile) din Atena sau Jocurile panelenice, la locurile sacre din Olimpia, Delfi, Nemeea și Isthmia, se țineau jocuri sportive și concursuri de muzică și teatru, atât tragedie, cât și comedie. La acestea participau oameni din întreaga Grecie, atmosfera aducând mai degrabă cu cea a unui pelerinaj decât cu evenimentele sportive moderne. În timpul acestor evenimente sacre războaiele erau interzise, iar pelerinilor li se garanta libera trecere pe întreg teritoriul grecesc.

Deși fiecare polis sau oraș-stat avea propriile instituții și practici, există anumite trăsături comune. În cele mai multe dintre ele, populația locuia în oraș și mai puțin în mici comunități agricole răspândite în zona din vecinătate. De asemenea, nucleul zonei urbane era, în general, reprezentat de un spațiu sacru, unde se găseau unul sau mai multe temple.

Începând din secolul al VII-lea î.e.n., orașele erau, în general, fortificate, fiind prevăzute cu ziduri de apărare, cu excepția notabilă a Spartei, apărând și agora, un spațiu public, cu utilizare comună, destinat activităților civice și comerciale. Începând din secolul al V-lea î.e.n., în multe polisuri se pot observa dovezi de urbanism, mai ales în cadrul coloniilor nou-fondate, anumite zone din oraș fiind special prevăzute pentru a îndeplini funcții private, publice și religioase. De asemenea, în multe polisuri, existau spații destinate adunărilor publice, fie cu caracter politic, fie de divertisment - de exemplu, teatre sau palestre.

În societatea greacă, bărbații erau grupul social care deținea puterea, dar celelalte categorii - femei, copii, sclavi, sclavi eliberați, muncitori și străini - reprezentau până la 90% din populația totală a unui polis. Toate aceste categorii trebuiau să fie incluse și implicate în viața polisului, astfel încât acesta să funcționeze ca o comunitate unită.

O modalitate de asigurare a coeziunii sociale era crearea unui sentiment de solidaritate prin promovarea unei identități sociale prin care un anumit polis se diferenția de altele. Această identitate se putea obține în diverse moduri, de exemplu prin crearea unui spațiu comun unde oamenii se puteau amesteca și socializa - agora. Festivalurile specifice fiecărui polis și sărbătorile care se țineau la anumite date din an, de obicei de natură religioasă, veneau în sprijinul ideii că polisul avea un fondator unic, de obicei mitic, care avea și rolul de divinitate ocrotitoare a orașului.