Alexandru cel Mare

În Regatul Traciei, în timpul domniei lui Lisimah—un succesor al lui Alexandru cel Mare care a trăit între 361 î.Hr. și 281 î.Hr.—a fost emisă o monedă interesantă. Această monedă, care ilustra capul lui Alexandru cel Mare purtând coarne de berbec, a fost emisă în orașul antic Parium, în regiunea de nord-vest a Turciei de astăzi. Coarnele erau un simbol al zeului egiptean Amun—sau Zeus, care este adesea confundat cu Amun—al cărui descendent Alexandru a pretins să fie. Împodobit cu acele coarne divine, Alexandru dobândea statutul de zeitate.

În mod surprinzător, Alexandru însuși nu a emis monede cu propria sa imagine; succesorii lui au făcut-o. De ce succesorii săi ar face referire la predecesorul lor mort în timp ce întemeiau noi imperii? Motivul este că Alexandru cel Mare a fost—și încă este—un simbol al puterii, al geniului militar și al cuceririlor, fie că este sau nu corect din punct de vedere istoric. Imaginea sa, numele și puterea legendară au rămas răsunătoare—și vizibile din punct de vedere politic—mult timp după moartea lui.

Deci cum putem povesti istoria lui Alexandru, înlăturând miturile și legendele și reconstituind un fir narativ fidel realității? Este o sarcină dificilă, dar este una importantă, pentru că istoria lui Alexandru este și o istorie a imperiului grecesc, care a avut o influență imensă asupra unor regiuni vaste care se întindeau pe teritoriul Europei, Asiei și Africii.

Avem narațiuni antice despre viața lui Alexandru, scrise între anii 30 î.Hr. și secolul al III-lea d.Hr.—sute de ani după moartea sa. Cea mai veche relatare cunoscută îi aparține istoricului grec Diodorus, dar avem și povești scrise de alți istorici, inclusiv de către istorici romani; acești scriitori sunt numiți istoricii lui Alexandru. Ei interpretează relatările scrise la scurt timp după moartea lui Alexandru, consemnate de cei care au luptat alături de el în campaniile sale.

Cu toate acestea, nu știm cât de credibile sunt aceste narațiuni, având în vedere că sunt amestecate cu propaganda a numeroase state grecești și romane, conduse de împărați care foloseau imaginea lui Alexandru pentru a-și întări propria putere. Pentru a-și face o imagine de ansamblu, istoricii interpretează surse provenite din alte regiuni ale imperiului lui Alexandru cel Mare, precum Babilonul. Pe una dintre tăblițele babiloniene, de exemplu, moartea lui Alexandru este consemnată alături de o inscripție în akkadiană care înseamnă „în a douăzeci și noua zi, regele a murit”.

Faptul că putem aduna mărturii cu privire la viața și campaniile militare ale lui Alexandru cel Mare din locuri atât de depărtate unul de celălalt creează imaginea unui imperiu expansiv. Știm că Alexandru a fost un lider militar puternic. A condus campanii importante și și-a extins imperiul din Grecia către Persia, Babilon, Egipt, și mai departe, profitând de contextul politic local pentru a cuceri noi teritorii.

Totodată, este important să ne amintim că istoria nu este alcătuită doar din povești ale unor oameni măreți. Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a dezvoltat nu doar datorită îndemânării sale militare, dar și mulțumită succesului tatălui său, care a profitat de instabilitatea politică din Grecia. Cuceririle lui Alexandru, de asemenea, s-au desfășurat într-un context politic specific, care a facilitat extinderea rapidă a imperiului fără să întâmpine prea multă rezistență.

În cele din urmă, domnia lui Alexandru a fost foarte scurtă—doar aproximativ un deceniu. Poate că cel mai mare efect pe care l-a avut imperiul său a fost să răspândească cultura greacă prin intermediul imperiilor succesoare, care au supraviețuit mult mai mult decât a durat domnia lui Alexandru.

După Războiul peloponesiac, polisurile grecești, sau orașele-stat, erau divizate și își epuizaseră deja o mare parte din resurse. Asta a făcut posibilă acapararea lor de către vecinii din nord, macedonenii, ai căror lideri căpătau din ce în ce mai multă putere. Macedonia era considerată de greci înapoiată, bună doar pentru lemn și păstorit. Macedonenii vorbeau un dialect grecesc și, spre deosebire de orașele-stat grecești separate, erau conduși de o monarhie și multe clanuri semi-autonome. Unul dintre cei mai puternici monarhi a fost Filip al II-lea Macedon.

Deși este adesea amintit doar ca fiind tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip al II-lea al Macedoniei—care a domnit din 359 î.Hr. până în 336 î.Hr.—a fost un rege împlinit și un bun comandant militar. El a asigurat condițiile preliminare victoriilor lui Alexandru împotriva lui Darius al III-lea și cuceririi Persiei. Filip a moștenit o societate fragilă, subdezvoltată, cu o armată ineficientă și indisciplinată pe care a modelat-o într-o mare putere militară care a supus teritoriile din jurul Macedoniei și a subjugat majoritatea Greciei. A folosit mita, războiul și amenințările pentru a menține controlul regatului. Fără înțelepciunea și determinarea lui, numele lui Alexandru nu ar fi ajuns în istorie.

În anul 336 î.Hr., după ce Filip a fost ucis, Alexandru a fost imediat încoronat. După ce a îndepărtat toate amenințările la adresa domniei sale, și având orașele-stat grecești sub controlul său, Alexandru a pornit în marea campanie pe care tatăl său o plănuise: cucerirea mărețului Imperiu persan.

Alexandru a profitat de instabilitatea politică din Persia, și și-a extins puterea dincolo de granițele Persiei, către Asia Mică, Egipt, Mesopotamia și Bactria. Totuși, Alexandru nu a schimbat drastic sistemele administrative deja existente. Mai degrabă, le-a adaptat pentru a se potrivi obiectivelor sale. Alexandru nu era interesat să își impună propriile sale idei despre adevăr, religie sau comportament asupra populațiilor cucerite atâta timp cât acestea continuau să-i aprovizioneze cu mâncare și echipament trupele, acesta fiind un aspect important care îi oferea capacitatea de a cuceri teritorii vaste. Asta nu înseamnă că nu a înăbușit nemilos revoltele care izbucneau sau că a ezitat să-i anihileze cu brutalitate pe cei care i s-au opus.

Pe parcursul cuceririlor sale, Alexandru a fondat peste 20 de orașe care i-au purtat numele, cele mai multe dintre ele situate la est de râul Tigru. Primul, și cel mai măreț, a fost Alexandria în Egipt, care avea să devină un important centru urban mediteranean. Locația orașelor corespundea cu rutele comerciale, precum și cu pozițiile defensive. La început, orașele trebuie să fi fost neprimitoare și doar cu puțin diferite de niște garnizoane militare. După moartea lui Alexandru, mulți greci care se stabiliseră în aceste orașe au încercat să se întoarcă în Grecia. Totuși, după mai mult de un secol, multe dintre aceste comunități erau încă prospere și conțineau construcții publice elaborate și populații considerabile, cuprinzând atât poporul grec, cât și cel local.

Cel mai probabil, orașele lui Alexandru erau destinate să fie sedii administrative pentru imperiul său, în principal ocupate de greci, dintre care mulți au luptat alături de Alexandru în campaniile sale militare. Scopul acestor centre administrative era să controleze populațiile abia cucerite. Totuși, acest scop nu a fost îndeplinit în timpul domniei lui Alexandru. El a încercat să creeze o clasă conducătoare în interiorul teritoriilor cucerite, precum Persia, folosind adesea căsătoria pentru a-i uni pe cuceritori cu cei cuceriți. De asemenea, a adoptat elemente din cultura persană, implementând propriile sale versiuni ale robelor regale și imitând unele ceremonii. Mulți macedoneni au respins această politică, considerând amestecarea dintre cultura greacă și culturile străine irelevantă. Încercările de unificare ale lui Alexandru priveau chiar și armata. Pe soldații persani, unii dintre ei instruiți în stilul macedonean, i-a promovat în grade militare macedonene.

În anul 327 î.Hr., având control asupra Imperiului persan, Alexandru și-a îndreptat atenția asupra Indiei. A obținut câteva victorii înainte de a ajunge la râul Gange, pe care intenționa să-l treacă pentru a cuceri mai mult din India. Cu toate acestea, trupele sale extenuate s-au răzvrătit și au refuzat să înainteze. La puțin timp după aceea, pe când trupele sale se îndreptau spre casă, Alexandru a murit în 323 î.Hr., probabil datorită unei boli.

Moartea lui Alexandru a fost atât de bruscă încât, atunci când veștile au ajuns în Grecia, oamenii nu le-au crezut imediat. Alexandru nu avea niciun moștenitor legitim căci fiul său, Alexandru al IV-lea, s-a născut după moartea sa.