O decizie istorică: Penn Station, Grand Central Terminal și patrimoniul arhitectural al orașului New York

(muzică veselă de pian) Suntem in gara Pennsylvania, în inima cartierului Manhattan, sub Madison Square Garden. Penn Station ocupă un întreg cvartal, între arterele 31 și 33, respectiv 7 și 8. Când a fost deschisă, în 1910, se putea intra în clădire de pe fiecare din aceste străzi, dar majoritatea oamenilor intrau din strada 7 și treceau printr-un hol imens care se intersecta, la mijloc, cu un alt hol grandios, care semăna cu Băile lui Caracalla din Roma Antică. Suntem la sfârșitul perioadei Beaux-Arts, un stil arhitectural inspirat din Clasicism, trecând prin Renaștere și Baroc. După ce treci de impunătoarea sală de așteptare, îndreptându-te către peron, intri într-un atrium generos, din fier și sticlă. Acesta este foarte asemănător ca stil cu gările europene din secolul al XIX-lea. Problema principală era imensitatea, scara acestor spații. Să nu uităm că înainte de Al Doilea Război Mondial, trenul era principalul mijloc de transport al americanilor. Dar, la începutul anilor 1950, încep să călătorească cu avionul, încep să beneficieze de rețeaua interstatală de autostrăzi. Prin urmare, vânzările de bilete de tren încep să scadă. Compania de căi ferate a realizat că printre cele mai valoroase active era proprietatea din centrul Manhattanului, terenul de deasupra șinelor de tren. Astfel, compania de căi ferate a decis demolarea Penn Station, păstrând șinele de tren la subsol și construind o nouă gară Penn sub clădirile de birouri din Madison Square Garden. S-a considerat că așa s-ar păstra transportul feroviar. Dar nu s-a ținut cont că dispărea o clădire excepțională. Au avut loc proteste. Arhitecți și cetățeni care se opuneau demolării au cerut să se revină asupra deciziei și clădirea să fie păstrată. Dar era prea târziu. Demersurile avansaseră foarte mult iar datoriile erau atât de mari încât a fost imposibil să se renunțe. Așadar, clădirea a fost demolată. Lucrările de demolare au durat doi ani. A fost ridicată o nouă construcție pe care new-yorkezii o urăsc din toată inima. Este o construcție subterană, întunecată, fără ferestre, dar care încă își face treaba. Este în continuare cea mai aglomerată gară din Statele Unite, dar nu este o clădire pe care ai dori să o prezinți cuiva. Ideea ca un oraș să aibă dreptul de a decide ca o clădire privată să devină monument este una radicală, deoarece implică reglementări în ceea ce privește construcțiile private. Acest lucru nu era posibil în Statele Unite în secolul al XIX-lea. Orașul New York pusese, dintotdeauna, dezvoltarea pe primul loc. Părea că tot ce era nou era și mai bun. În acest mod, s-au pierdut monumente foarte importante. Federal Hall, primul sediu al guvernului, unde George Washington devine președinte, nu mai există. Dar, treptat, în secolul al XIX-lea, și în secolul al XX-lea, lucrurile se schimbă. În 1965, a fost elaborată o nouă lege prin care orașul New York avea dreptul să își protejeze patrimoniul arhitectural. New York s-a inspirat de la New Orleans, care luase măsuri de protecție a Cartierului Francez în anii 1930. Deci, Penn Station nu mai era. A fost înființată Comisia de Conservare a Patrimoniului, dar încă nu era clar care vor fi efectele. Chiar dacă există o lege, aceasta trebuie interpretată și pusă în aplicare. Apoi trebuie decis ce clădiri vor fi protejate de lege. Să trecem la o altă gară importantă din New York, Grand Central Terminal. Aici au fost testate efectele legii. Trecem pe lângă Grand Central. Are o fațadă enormă, care, la fel ca Penn Station, se inspiră din istoria arhitecturii, dar aici găsim un arc de triumf ca în Roma Antică, iar scara clădirii ne ajută să ne facem o idee cu privire la aspectul Penn Station. Aici nu avem o gară care ocupă un întreg cvartal, ci o construcție mai mică, cu șine amplasate pe două niveluri. Acest lucru a fost posibil, deoarece gara a fost proiectată pentru rețeaua electrificată. Spre deosebire de aceasta, vechea tehnologie cu abur necesita spații imense pentru a face față valurilor de abur și de fum. La mijlocul secolului al XX-lea, New York Central Railroad, care administra Grand Central Station, a căzut victimă acelorași schimbări economice care au grăbit demolarea Penn Station. Compania feroviară a decis să ridice un zgârie-nori, existând un plan de amplasare în fața terminalului, respectiv un plan de amplasare deasupra terminalului. Dar aceste planuri trebuiau aprobate de Comisia pentru patrimoniu din New York, care declarase clădirea drept monument. În cele din urmă, Comisia a respins ambele planuri. La momentul demolării Penn Station, nu exista nicio lege care să protejeze clădirea. Dar, de data aceasta, Comisia pentru Conservarea Patrimoniului putea proteja clădirea și avea puterea să decidă ce modificări puteau fi permise. Evident, proprietarul nu a fost de acord cu decizia Comisiei pentru patrimoniu, acționând-o în judecată. În cele din urmă, litigiul a ajuns la Curtea Supremă de Justiție. Era greu de anticipat cum se va termina. Foarte mulți new-yorkezi s-au deplasat pentru a fi de față la pronunțarea deciziei. În cele din urmă, Curtea Supremă a decis că New York avea dreptul să adopte legi în beneficiul orașului pentru protejarea operelor arhitecturale considerate reprezentative. Când legea a fost promulgată și s-a înființat Comisia, cei mai mulți considerau că principalul său rol era protejarea clădirilor istorice, protejarea locurilor unde au avut loc evenimente istorice. Însă, dacă studiem legea, observăm că există mai multe beneficii. Capitolul al Treilea al Codului Administrativ din New York care abordează legea conservării patrimoniului prevede că aceasta este benefică pentru economia orașului, promovându-se utilizarea districtelor istorice și a monumentelor a interioarelor clădirilor, a priveliștilor și peisajelor pentru educația, plăcerea și starea de bine a oamenilor din oraș. (muzică veselă de pian)