Originile arhitecturii bizantine

În mod oficial, arhitectura bizantină începe odată cu , dar bazele necesare dezvoltării sale au fost puse cu cel puțin un secol înainte ca (313) să ofere toleranță religiei creștine. Deși puține dovezi materiale au supraviețuit, o combinație de descoperiri arheologice și texte ne pot ajuta să înțelegem formarea unei arhitecturi aflate în serviciul noii religii.

Domus ecclesiae, sau casa-biserică, însemna adesea adaptarea unei locuințe din antichitatea târzie pentru a include un spațiu de întrunire și, posibil, un baptisteriu. Majoritatea exemplelor le cunoaștem din texte; deși există rămășițe semnificative în Roma, unde erau cunoscute sub numele de tituli, majoritatea siturilor timpurii ale creștinilor au fost reconstruite și extinse ulterior, pentru a le da un aspect public adecvat, distrugându-se astfel o mare parte din dovezile fizice.

Sinagogile și templele din această perioadă s-au păstrat mult mai bine. O excepție notabilă este Casa Creștină din Dura Europos, construită în c. 200 după un plan tipic. Modificată în c. 230, două camere au fost unite pentru a forma o sală de întrunire longitudinală; alta a fost prevăzută cu o piscina, devenind baptisteriu pentru inițierea creștină. O alta, modificată considerabil, a fost Casa Sf. Petru din Capernaum, vizitată de pelerinii timpurii.

Ne supraviețuiesc mai multe dovezi despre obiceiurile de înmormântare, de interes major într-o religie care promitea mântuirea după moarte. Față de păgâni, care practicau atât incinerarea, cât și înhumarea (înmormântarea), creștinii insistau pe înhumare datorită credinței lor în învierea morților la sfârșitul lumii. Pe lângă areae (cimitire deasupra pământului) și catacombe (cimitire aflate sub pământ), creștinii aveau nevoie de spațiu și pentru ceremoniile funerare comemorative, adică pomenile, sau refrigeria, preluate din obiceiurile păgânilor.

Primele înmormântări creștine din catacombele romane se aflau printre cele ale altor religii, dar deja pe la sfârșitul sec. II apar cimitire exclusiv creștine, începând cu Catacombele Sf. Calixt de pe Via Appia, c. 230. Bine organizate la început cu o serie de coridoare paralele săpate în tuf (o rocă poroasă comună în Italia), catacombele s-au extins și transformat în adevărate labirinte în secolele următoare. În cadrul acestora, cea mai comună formă de mormânt era un simplu

loculus

, precum un raft, organizat pe mai multe niveluri în pereții coridoarelor.

Cubicule

mici, înconjurate de

arcosolii

, ofereau spațiu pentru mormintele celor bogați și ne oferă dovezi față de stratificarea socială din cadrul comunității creștine. Deasupra pământului, o structură simplă acoperită oferea un spațiu pentru refrigeria, precum triclia excavată sub San Sebastiano, lângă intrarea în catacombe. Dezvoltarea unui cult al martirilor alături de bisericile timpurii a dus la dezvoltarea monumentelor comemorative, adesea numite martyria, dar și tropaia și heroa prin texte. Printre cele din Roma, cel mai important era tropaion-ul care marca mormântul Sfântului Petru din necropola de pe Colina Vatican.

Deja de prin vremea , clădirile creștine deveniseră mai vizibile și mai publice, dar lipsite de dimensiunea și opulența succesorilor lor. În Roma, sala de întruniri a bisericii San Crisogono pare că a fost fondată prin anul 300 ca și un monument creștin vizibil. În mod similar, în același timp la , sala creștină de întruniri era suficient de proeminentă pentru a putea fi văzută din palatul imperial. Precum structura administrativă a bisericii și caracterul de bază al creștinismului au fost stabilite în primele secole, așa au pus și clădirile preconstantine bazele pentru viitoarele dezvoltări arhitecturale, adresând funcțiile fundamentale care vor deveni esențiale în secolele ulterioare: venerarea colectivă, inițierea în cult, înmormântarea și comemorarea morților.

Odată cu acceptarea creștinismului ca și religie oficială a Imperiului Roman în 313, Constantin s-a dedicat ctitoririi de clădiri menite să concureze vizual cu omoloagele lor păgâne. În marile centre urbane, precum Roma, acest lucru a însemnat construirea unor imense, capabile să găzduiască congregații de ordinul miilor. Deși s-au tot dezbătut asocierile simbolice ale bazilicii creștine cu predecesorii săi romani, aceasta a tematizat puterea și opulența în moduri asemănătoare, dar nu exclusive, clădirilor imperiale.

În mod formal, bazilica se contrasta puternic cu templul păgân, unde venerarea avea loc în exterior. Bazilica-biserică era, în esență, o casă de întrunire, nu o structură sacră, dar o prezență sacră era creată de congregația ce se aduna pentru rugăciune—oamenii, nu clădirea, formau ekklesia ("biserică" în greacă). Bazilica Sf. Ioan din Laterna, dedicată inițial lui Iisus, a fost începută în c. 313 pentru a servi drept catedrala Romei, construită pe locul unui palat imperial, donat pentru a fi reședința episcopului. Compusă din cinci culoare, înalt al bazilicii era iluminat de ferestrele cleristoriului, care se ridicau deasupra culoarelor laterale de-a lungul flancurilor, terminându-se într-o din capătul vestic, care găzduia scaune destinate clerului. În fața absidei, altarul era împrejmuit de argint, decorat cu statui cu Iisus și ale apostolilor.

Pe lângă bisericile congregaționale, unde Bazilica Sf. Ioan din Lateran este fruntașa noastră, în Roma, în aceleași vremuri, a apărut un al doilea tip de bazilici, amplasate în cadrul cimitirelor din afara zidurilor orașelor, aparent asociate cu mormintele martirilor. San Sebastiano, posibil numită inițial Bazilica Apostolorum și probabil începută chiar înaintea , s-a ridicat pe locul unei triclia timpurii unde găsim graffiti ce atestă o venerare specială a sfinților Petru și Pavel. Așa-numitele bazilici de cimitir ofereau un spațiu pentru banchetele funerare comemorative. Acestea erau, în esență, niște cimitire acoperite, podelele bazilicilor fiind pavate cu morminte, iar pereții erau înțesați de mausoleuri. Pe plan, aveau trei culoare, cu nava centrală continuând până într-un deambulatoriu ce înconjura absida în capătul vestic. Totuși, spre sfârșitul sec. IV, practica banchetelor funerare a fost suprimată, iar mărețele bazilici din cimitire au fost fie abandonate, fie transformate în biserici parohiale.

Constantin a mai sprijinit și construirea de -uri monumentale. Cea mai importantă din Vest era Vechea Bazilică Sf. Petru din Roma, începută în c. 324, funcționând inițial ca și o combinație între o bazilică de cimitir și un martyrium, situată în așa fel ca punctul central să fie marcatorul mormântului lui Petru, acoperit de un ciborium (baldachin) și localizat la capătul absidei vestice. Această bazilică imensă, cu cinci culoare, servea ca și loc pentru înmormântări și pentru refrigeria. Acesteia i se juxtapunea un transept—practic, un naos transversal, de un singur culoar—care oferea acces către mormântul sfântului. Atriumul estic pare că a fost adăugat mai târziu.

În Țara Sfântă, altarele importante erau juxtapuse în mod similar bazilicilor congregaționale, cu o structură comemorativă amplasată în centrul încăperii, acoperind locul sfânt. La Betleem (c. 324), o bazilică scurtă cu cinci culoare, se termina într-un octogon care marca locul nașterii lui Iisus. La Ierusalim, biserica constantină a Sfântului Mormânt (sfințită în 336) marca locurile Răstignirii, Înmormântării și Învierii lui Iisus și consta într-un complex imens, cu un atrium ce se deschidea spre strada principală a orașului; o bazilică congregațională cu cinci culoare și cu galerii; o curte interioară ce conținea Piatra Golgotei într-o capelă situată în colțul sud-estic; și Mormântului lui Iisus, departe de piatra din jur, în partea de vest. Rotonda Anastasis-ului, ce cuprindea aedicula Mormântului, a fost finalizată abia după moartea lui Constantin.

Majoritatea martyrium-urilor erau mult mai simple, adesea fiind nimic mai mult decât o bazilică mică. De exemplu, la biserica constantină Eleona de pe Muntele Măslinilor, o bazilică simplă a fost construită deasupra peșterii unde Iisus i-a învățat pe apostoli. Relatările pelerinilor, precum cele lăsate de măicuța spaniolă Egeria (c. 380), oferă o perspectivă fascinantă asupra vieții de la aceste locuri sfinte. Aceste clădiri mărețe au jucat un rol important în dezvoltarea cultului relicvelor, sau al moaștelor, dar nu au fost așa de importante pentru dezvoltarea ulterioară a arhitecturii bizantine.

Pe lângă acceptarea creștinismului, cealaltă mare realizare a lui Constantin a fost înființarea unei noi reședințe și capitale imperiale la Răsărit, localizată strategic la strâmtorile Bosforului. Nova Roma sau Constantinopol, precum a fost așternută pe hârtie în 324-330, a extins vechiul oraș Bizanț înspre vest pentru a ocupa peninsula aflată între Marea Marmara și Cornul de Aur, combinând elemente de planificare urbană romane și elenistice.

Precum vechea Romă, noul oraș al lui Constantin a fost construit pe șapte coline și împărțit în 14 districte; palatul său imperial se afla lângă , care dispunea de o lojă regală. Ca și la Roma, exista un senat, un Capitoliu, băi comunale și alte facilități publice; forumurile romane compuneau spațiile publice; coloanele, arcele și monumentele triumfale, inclusiv un colos al împăratului Apollo-Helios și multe altele, ofereau asocieri mimetice cu vechea capitală.

Mausoleul lui Constantin a fost construit într-o locație care încuraja o comparație cu mausoleul lui Augustus de la Roma; bazilica alăturată, în plan , se pare că a fost adăugată de către fiii săi. Totuși, pe lângă columna din porfir, astăzi puternic alterată, care stătea cândva în centrul forumului său, practic nimic nu mai supraviețuiește din timpul lui Constantin; orașul a continuat să se extindă multă vreme după fondare.

Robert G. Ousterhout, Eastern Medieval Architecture: The Building Traditions of Byzantium and Neighboring Lands (Oxford: Oxford University Press, 2019)