O introducere în Bestiar, Cartea Bestiilor din lumea medievală

Bestiarul—cartea medievală a bestiilor—era printre cele mai populare texte iluminate în nordul Europei în timpul Evului Mediu (circa 500–1500). Creștinii medievali înțelegeau fiecare element al lumii ca fiind manifestarea lui Dumnezeu, iar bestiarele se concentrau în mare parte pe semnificația religioasă a fiecărui animal. Cartea oferea cititorilor creaturi reale, dar și fantastice, oferind inspirație creștină, dar și divertisment.

Poveștile și imaginile bestiarului au ajuns atât de populare încât au evadat din paginile cărții pentru a face parte dintr-o serie de alte forme artistice, de la tapiserii superbe la fildeșuri atent sculptate. De fapt, poveștile bestiarului au pătruns atât în cultura populară medievală, cât și în cea modernă. Chiar dacă nu ai auzit vreodată de bestiarul medieval, o să recunoști multe dintre poveștile sale.

Book of Beasts: The Bestiary in the Medieval World este prima expoziție dedicată bestiarului și influenței sale. Aceasta aduce laolaltă peste o sută de lucrări deținute de instituții din Statele Unite și Europa, incluzând o treime din bestiarele iluminate ale lumii care mai supraviețuiesc. În calitate de specialiști în manuscrise, curatori ai expoziției respective și editori ai cărții care însoțește expoziția, în cadrul acestui text o să introducem povești cheie ale bestiarului, vom descrie conținutul unui bestiar tipic și vom explora influența de peste secole a acestuia.

Unicornul oferă un prim exemplu pentru simbolismul complex al bestiarului, dar și pentru influența sa asupra imaginației medievale și moderne.

Unicornul a fost descris în textul bestiarului ca fiind o bestie sălbatică, de neîmblânzit, care putea fi capturată doar de către o fecioară în pădure. Atunci când o întâlnea pe fecioară, unicornul avea să-și lase capul în poala sa, făcându-l vulnerabil la atacurile vânătorilor.

În bestiar, totuși, apariția și capturarea unicornului erau doar jumătate din poveste. Unicornul mai simboliza și Încarnarea, momentul când Hristos a fost conceput în pântecele Fecioarei Maria, făcându-l uman și vulnerabil în fața morții. În imaginea de mai sus, bestia stă în poala unei fecioare în timp ce un vânător înjunghie animalul. Unicornul îl simbolizează pe Hristos, iar tânăra o reprezintă pe mama sa, Fecioara Maria, în timp ce uciderea animalul servește drept alegorie pentru moartea lui Hristos.

Distribuția la scară largă a bestiarului a popularizat povestea unicornului, care a fost adaptată în multe alte medii pe lângă manuscrise. În centrul acestei șei din os sculptat, de exemplu, un unicorn se uită peste umăr la o fecioară elegantă, făcând trimitere la povestea din bestiar.

Datorită înclinațiilor sale pentru fecioare, unicornul a devenit un element central și în poveștile romantice și cavalerești, transformându-se dintr-un simbol religios într-o emblemă a iubirii curtenești.

Bestiarele medievale conțineau între câteva zeci și câteva sute de descrieri de animale, fiecare fiind acompaniată de o imagine iconică. Unele descrieri explicau semnificația creștină a creaturii, precum unicornul era un simbol pentru Hristos, în timp ce altele se concentrau pe caracteristicile fizice. Selecția și ordinea bestiilor varia, dar multe bestiare le împărțeau într-o ierarhie precum animale terestre, păsări, șerpi și creaturi marine. Bestiarul a fost conceput inițial pentru educația religioasă din cadrul bisericii, dar a devenit foart râvnit mai apoi de membrii bogați ai societății pentru lecturi devoționale și divertisment.

Leul era cunoscut în bestiar ca și "regele bestiilor", iar astfel era plasat primul. În imaginea colorată de mai sus, un leu face cu mâna către privitor, în partea de sus. În mijloc, trei pui se urcă în joacă pe leul adult. În partea de jos, niște pui sunt aduși la viață de către părinții lor, care îi ling și expiră înspre ei. Conform bestiarului, puii de leu sunt născuți morți, iar după trei zile părinții lor efectiv suflă viață în ei. Se credea că acest comportament a fost pus în leu la începutul timpului de către Dumnezeu ca și o reprezentare a Răstignirii lui Hristos și a Învierii după trei zile.

După introducerea leului, bestiarul tipic prezenta o selecție dedicată animalelor terestre. Conform textului din acest exemplu, bestia cu patru picioare înfățișată în josul paginii își poate mișca coarnele individual, așa că unul poate fi înclinat în față, celălalt în spate, pentru a se apăra de pericole duble. Artistul a subliniat această flexibilitate prin tăierea textului de către unul dintre coarne. Astfel de interacțiuni între text și imagine erau un semn distinctiv al tradiției bestiarelor.

Această imagine ne arată trecerea dintr-un manuscris de la animalele terestre la păsări. Precum leul era cunoscut ca și regele bestiilor, vulturul era suprem printre păsări. Vulturul era descris cum că își pierde vederea pe măsură ce îmbătrînește, căpătând-o înapoi doar dacă privea soarele.

Șerpii adesea urmau la rând. Această pagină ne arată un dragon, regele șerpilor, cu un specimen ce scuipă foc întins pe diagonala paginii. Secțiunea din text care descrie puterea cozii unui dragon este întreruptă vizual de coada însăși, demonstrând natura formidabilă a bestiei, precum și felurile în care textul și imaginea interacționau în bestiare.

Secțiunea finală a bestiarului se preocupa de obicei de creaturile marine. Aici, o balenă uriașă se scufundă în adâncuri, trăgând cu ea doi pescari neajutorați. Textul descrie bestia ca fiind așa de masivă încât pescarii îi confundă spatele cu o insulă. Când fac popas și aprind un foc, balena simte căldura flăcărilor și se scufundă, trăgând cu ea viztatorii luați prin surprindere. Această poveste este prezentată ca și o atenționare împotriva înșelăciunilor diavolului. Cu multă îndemânare, artistul redă senzația de groază simțită de marinari din momentul în care realizează tragica greșeală.

Poveștile și imaginile bestiarului erau așa de populare încât artiștii medievali le-au adaptat rapid pentru a fi folosite în alte tipuri de manuscrise și alte forme de artă.

Deoarece multe animale din bestiare comunicau mesaje religioase complexe, acestea apăreau adesea în contexte liturgice și devoționale de unde credincioșii puteau face ușor legătura cu ideologia creștină. Dar caracteristicile cunoscute și asociate cu numeroase bestii—unicornul, elefantul sau vulpea, printre altele—le-au făcut și o pereche ideală pentru lucrările de artă seculare făcute pentru lumea elitistă a curții. De-a lungul timpului, creaturile memorabile care erau centrale tradiției bestiarului au pătruns în vocabularul vizual al lumii medievale, devenind unele dintre cele mai comune simboluri din arta Evului Mediu.

De exemplu, un elefant apare ca și un simbol al puterii în lucrări de artă din multe mediumuri, incluzând acest sfeșnic. Howdah-ul, o structură folosită la căratul soldaților pe spatele unui elefant, era un simbol al măreției animalului. Acest sfeșnic este ingenios făcut astfel încât prichetul (vârful) pentru candelă se află pe turnul de sus al howdah-ului, în timp ce marginea crenelată a tăvii este concepută pentru a prinde ceara.

Vulpea a fost descrisă ca fiind șireată, cum se rostogolea pe spate prefăcându-se moartă, ademenind păsări nebănuitoare în jurul ei. Odată lângă ea, vulpea înfășca dintr-o mișcare păsările păcălite. Poveștile vulpii s-au împrăștiat de-a lungul și de-a latul Evului Mediu, influențând și literatura populară a vremii.

O serie de povești cu morală și cu animale pe post de personaje se învârt în jurul unei vulpi numite Reynard. Un leu pe nume Noble, literalmente regele bestiilor din poveste, încearcă adesea să-l tragă la răspundere pe Reynard. Poveștile lui Reynard au ajuns atât de populare în Franța, încât cuvântul pentru vulpe din franceza modernă nu derivă din latinescul vulpus, ci este cuvântul reynard.

Animalele din această tapiserie millefleurs (o mie de flori) par să fie împrăștiate la întâmplare pentru un efect pur decorativ. Totuși, cerbul, unicornul și leul erau cu toții asociați cu Hristos în poveștile bestiarului. Poziționarea lor atentă în această tapiserie, formând un rând vertical de câte trei în cadrul triunghiului creat de tufele de trandafiri, întărește rezonanța grupului față de conceptul creștin al Sfintei Treimi—cele trei manifestări ale lui Dumnezeu ca și Tatăl, Fiul (Hristos) și Sfântul Duh.

Folosirea animalelor ca și alegorii pentru virtuțile și viciile umane nu era prezentă doar în arta creștină europeană, ci a fost un fenomen mai larg care a trecut peste geografie și religie. În această Biblie evreiască, imaginea de bestiar a unui tată leu care suflă viață în trupul puiului său mort este acompaniată de un pasaj din Geneză în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-și sacrifice fiul, pe Isac. Conform unor comentarii rabinice, Avraam chiar la omorât pe Isac, dar Isac a fost readus la viață în mod miraculos. Pentru creștini, povestea leului era văzută ca și o referință la Hristos și învierea sa, dar aici, o audiență evreiască ar fi putut vedea evenimentul doar ca parte a poveștii lui Avraam și a reînvierii lui Isac.

Bestiarul medieval nu se dorea a fi o lucrare științifică, dar multe dintre poveștile sale aveau să fie încorporate în nou formatul domeniu al istoriei naturale. Perioada în care bestiarul și-a atins apogeul popularității, undeva între 1100 și 1300, a corespuns cu mișcarea creării de enciclopedii care doreau să adune toate cunoștințele umanității. Multe dintre acele enciclopedii includeau o secțiune dedicată animalelor, care se baza foarte mult pe bestiar, dar de obicei simbolismul creștin era lăsat deoparte.

În același timp, concepția europeană despre lume era lărgită de o creștere a comerțului și a călătoriilor care legau Europa de Vest de alte părți ale globului. În domeniul cartografiei, hărțile terestre și de navigație înfățișau creaturile lumii în regiunile lor de baștină.

Grifonul este unul din cele câteva animale ilustrate în ceea ce este adesea considerată ca fiind prima enciclopedie medievală, numită Cartea florilor (vezi prima imagine a articolului). Un hibrid mitic între un leu și un vultur, se credea despre grifon că răpea bărbați în toată firea pentru a-și hrănii puii; această legendă se găsește în texte antice, dar și în bestiarul medieval. Prezența grifonilor din această carte—alături de presupusele rămășițe din colecțiile bisericilor de pe tot întinsul Europei—atestă poziția sa centrală în imaginația medievală.

Prezența grifonului în astfel de texte a oferit credibilitate presupuselor gheare de grifon (de obicei fiind vorba despre coarne de ibex), foarte apreciate ca specimene fizice până spre sfârșitul sec. XVI. Inscripția de pe montură ne spune că acest exemplu aparținea altarului Bisericii Sfântul Cuthbert din Durham, care a notat două astfel de gheare pe lângă câteva "ouă de grifon" (probabil ouă de struț) într-un inventar făcut în 1383.

Hărțile medievale erau deseori orientate cu sudul la stânga și nordul la dreapta. În această hartă realizată pentru navigația pe mare, multe animale ocupă porțiunea stângă care reprezintă Africa. Creaturi precum unicornul, cămila și leul reflectă percepția medievală față de tărâmurile îndepărtate ca fiind exotice și poate chiar periculoase.

În artele vizuale, moștenirea bogată a bestiarului a dăinuit cu mult peste Evul Mediu. Artiștii secolului XX au reînviat practica combinării imaginilor cu animale și a textului, numindu-și creațiile "bestiare", precum exemplele medievale. Astăzi, termenul se referă la orice colecție de descrieri de animale, fie ea în cuvinte sau imagini, dar nu neapărat asociată cu alegorii sau conotații creștine.

Scriitorii și artiștii au reînviat genul bestiarului ilustrat spre sfârșitul sec. XIX și în sec. XX, când o varietate de noi texte poetice și proză cu povești cu animale au apărut alături de ilustrații create de artiști consacrați.

Un exemplu notabil al bestiarului de secol XX a fost incursiunea poetului francez Guillaume Apollinaire cu ilustrațiile. Textul lui Apollinaire a fost în cele din urmă publicat cu 30 de gravuri în lemn realizate de Raoul Dufy. Gravurile cu animale ale lui Dufy sunt îndrăznețe și puternice, cu secțiuni mari de cerneală neagră care se contrastează cu albul hârtiei, imitând stilul primelor imagini tipărite ale secolului XV.

Relația umanității cu lumea animală este astăzi un subiect de mare interes și chiar foarte dezbătut, animalele fiind prinse în mijlocul aceastei discuții pe măsură ce întrebări despre conservare și schimbările de mediu sunt adresate de către oamenii de știință, politicieni și activiști. Artiștii contemporani, la rândul lor, răspund la aceste întrebări, participând la vechea tradiție a înfățișării animalelor în artă, prin care se oferă un comentariu asupra rolului animalelor în lumea noastră.

Creaturile hibride taxidermice create de sculptorul contemporan Kate Clark vorbesc despre tendința omniprezentă a oamenilor de a se vedea pe sine în animale. Deseori, Clark "reciclează" pielea pe care taxidermiștii sau vânătorii nu o mai doresc. Această lucrare, intitulată Licking the Plate, adică Lingând farfuria, cristalizează acest impuls, combinând un corp de animal cu o față de om care ne pare incredibil de vie, străbătând spațiul și obligând privitorul să interacționeze cu creatura în mod direct. Precum bestiarul medieval folosea animale pentru a preda lecții morale, fuziunea dintre animal și om în lucrările lui Clark invită publicul să-și examineze instinctele naturale, animalul din interiorul nostru și caracteristicile care unesc speciile regatului animalelor de pe tot întinsul globului.

Acest eseu a apărut inițial în the iris (CC BY 4.0).

Morrison, Elizabeth, and Larisa Grollemond. Book of Beasts : The Bestiary in the Medieval World. Los Angeles: Published by the J. Paul Getty Museum, 2019.