Culoarea

Artiștii pot folosi culorile din mai multe motive, nu doar pentru a reproduce realitatea, ci și pentru crearea unei atmosfere deosebite, exprimarea emoțiilor sau evidențierea importanței anumitor elemente.

Culorile lumii pot fi clasificate în diverse moduri. Atunci când folosim termenul "culoare" în viața de zi cu zi, ceea ce vrem să spunem de fapt este nuanță. Nuanțele apar în spectrul vizibil al luminii. Pe spectru, vedem nuanțele pure. Acestea pot fi împărțite în culori primare, secundare și terțiare, precum apar în cercul cromatic de mai jos.

Culorile primare sunt, pentru majoritatea mediilor artistice, roșu, galben și albastru (excepția este sistemul culorilor aditive, folosit la ecranele calculatoarelor, luminilor de teatru și cele similare lor, fiind compus din roșu, galben și verde ca și culori primare). Toate celelalte culori pot fi obținute prin combinarea acestora între ele.

Culorile secundare sunt obținute din amestecul a două culori primare: roșu și galben obțin oranj ș.a.m.d.

Culorile terțiare se obțin prin amestecul unei culori primare cu una secundară.

Culorile opuse pe cercul cromatic (precum roșu-verde sau albastru-oranj) sunt culori complementare, care tind să se evidențieze una pe cealaltă atunci când sunt alăturate. Acestea sunt, din acest motiv, deseori folosite pentru siglele universităților sau emblemele echipelor sportive. Culorile aflate una lângă alta pe cercul cromatic (precum roșu și oranj sau albastru și verde) se numesc culori vecine (sau analog) și tind să funcționeze mai armonios împreună pe suprafața de lucru.

Culorile din stânga cercului cromatic se numesc culori reci, iar cele din dreapta sa sunt culorile calde. Folosirea culorilor reci sau calde într-o lucrare poate influența atmosfera acesteia. Pierre-Auguste Renoir a folosit culori calde în Mamă și copil, 1886, pentru a crea o scenă călduroasă, veselă și primitoare. Oranjul, rozul și galbenul sunt culorile dominante în pictura lui Renoir.

Diego Alfaro Siqueiros prezintă un subiect similar în Mama țărancă pictat în 1929, dar prin folosirea culorilor reci, acesta a creat o scenă tristă și rece, dominată de personajele pictate în albastru și verde. Niciunul dintre acești artiști nu s-a preocupat de reprezentarea lumii așa cum este ea în realitate. În schimb, s-au folosit de culori pentru a transmite emoție privitorului.

Culoarea poate fi luată în considerare și prin tonul său, adică gradul său de luminozitate sau întunecime. Dacă adăugăm alb unei culori, obținem un ton al acelei culori (ton deschis). Dacă adăugăm negru, obținem o culoare mai întunecată (un ton închis). Așa cum ne-am putea aștepta, tentele vor fi mai vesele — culorile pastel sunt toate tente, de exemplu —, iar umbrele tind să fie mai mohorâte. Dacă stăm să ne gândim, termenii pe care îi folosim ca să descriem strări de spirit au legătură cu aceste două proprietăți, așa că spunem că avem o stare luminoasă atunci când suntem fericiți sau că ne simțim mai abătuți atunci când suntem triști. Sunt multe tente și nuanțe în tabloul Mama și copilul a lui Renoir și multe tonuri întunecate în lucrarea Mama țărancă a lui Siqueiros.

Intensitatea sau saturația unei culori se referă la cât de vie sau ternă este aceasta. Henri Matisse avea tendința de a folosi culori foarte saturate, așa cum am văzut în tabloul intitulat Camera Roșie (1908), în timp ce Zhou Chen, în Primăvară cu flori de piersic (1533), s-a folosit de o paletă mult mai mohorâtă și desaturată.

Peisajul este alcătuit aproape în totalitate din nuanțe de brun și cafeniu. Griul-verzui al copacilor este aproape lipsit de saturație în comparație cu pata de culoare roșu aprins de pe veșmântul copilului, singura mică porțiune saturată a lucrării. Astfel, putem observa acest mic detaliu în cadrul picturii de mari dimensiuni. În pictura lui Matisse, pe de altă parte, observăm o explozie de culoare. Roșul vibrant al peretelui și al feței de masă domină întreaga pictură, aflându-se în contrast accentuat cu verdele ierbii ce se poate vedea prin fereastră și cu nuanțele de albastru și violet pe care le regăsim în liniile spiralate din cadrul lucrării.

Constrastul este gradul de variație dintre cele mai luminoase și întunecate valori ale unei lucrări. Acesta este probabil cel mai frecvent utilizat atunci când vorbim despre fotografie, dar poate fi aplicat oricărui tip de lucrare. În tabloul Stâncile Moher (1989) a lui Hiroshi Sugimoto se poate observa un contrast cu o intensitate scăzută. Nu sunt prezente negrul sau albul intens, totul fiind alcătuit din griuri apropiate ca și valoare.

Contrastul scăzut transmite delicatețea unei cețe groase așternute peste o apă liniștită. Pe de altă parte, fotografia lui Robert Mapplethorpe, Crin Calla (1987) are un contrast mult mai ridicat, adică diferența dintre alb și negru este mult mai puternică. Efectul este mult mai clar, făcând acest simplu crin să apară mai măreț și mai impresionant.

Mergând mai departe, în imaginea cu siluetă a Karei Walker, Fără titlul (din mărturie), contrastul este absolut. Vedem doar negru și alb (și puțin roșu).

În acest exemplu, artistul se folosește de puterea contrastului pentru a direcționa atenția privitorului către problema rasială a societății americane și originile sale în instituția sclaviei. Astfel, cu toate că elementele vizuale produc efecte vizuale, implicațiile lor se pot extinde și dincolo de domeniul vizualului.

Resurse adiționale: