Spațiul

Cuvântul "spațiu" este folosit pentru a face referire la profunzime – reală sau reprezentată – dar și pentru a numi suprafața generală din cadrul unei opere de artă. Anumite perioade ale istoriei artei se preocupă foarte mult de crearea unor spații tridimensionale convingătoare în cadrul mediumurilor bidimensionale. Probabil că cel mai cunoscut exemplu (dar nu singurul) este perioada Renașterii italiene (c. 1400-1600), când artiștii, în mod intenționat, s-au străduit să creeze convingătoare iluzii ale profunzimii.

Să privim cum Rafael crează iluzia formei tridimensionale în Femeia cu voal. Prin variații atente de valoare, mai ales de tonuri – adică folosirea culorilor mai întunecate pentru a crea iluzia umbrei – Rafael ne convinge că femeia din pictură este întradevăr acolo în toate cele trei dimensiuni.

Lumina pare că îi lovește trupul dinspre dreapta, trimițând jumătatea stângă în penumbră. Pliurile mânecii sale voluminoase sunt un exemplu minunat de iluzie a spațiului. Chiar dacă examinăm doar o mică secțiune a mânecii, ar fi greu să rămânem cu impresia că nu există niciun fel de profunzime, ci doar straturi de culoare pe o suprafață plată.

Pentru un contrast puternic, putem examina un detaliu dintr-o pagină a Evangheliilor Lindisfarne. Ambele imagini înfățișează o persoană în haine voluminoase și care privește către noi, dar aici se termină similitudinile. Figura lui Rafael este iluminată cu mare finețe, cu zone de lumină și de umbră care dau impresia rotunjimii feței și a greutății corpului și hainelor sale. Pe de altă parte, figura lui Ioan Evanghelistul din Evangheliile Lindisfarne, este aproape complet plată. Practic, nu există vreo tentativă de umbră pe trupul său, iar pliurile veșmântului sunt doar niște tipare schematice.

Dacă izolăm pe un mic detaliu al mânecii lui Ioan, precum am făcut și cu Femeia cu voal, este dificil să credem că aceste serii de linii și culori intenționau să fie văzute ca și forme tridimensionale.

Există diverse metode folosite de artiști pentru a crea iluzia că personajele lor se află într-un spațiu tridimensional. Printre cele mai eficiente se numără perspectiva liniară și perspectiva atmosferică. O altă lucrare a Renașterii italiene ne va folosi pentru a le demostra pe ambele. În Hristos înmânând Cheile Împărăției lui Sf. Petru, Pietro Perugino folosește perspectiva liniară și perspectiva atmosferică pentru a crea o foarte convingătoare impresie de profunzime.

Perspectiva liniară este bazată pe iluzia optică a liniilor paralele ce par a se uni pe măsură ce se îndepărtează. Șinele de tren sunt exemplul clasic, precum în fotografia lui Wolf Vostell din seria Nu: Viața ca o poză—O poză ca și viața din 1963.

Dacă suprapunem liniile folosite în pictura lui Perugino, vom vedea cum s-a folosit de acest efect. Liniile respective se numesc linii ortogonale și se întâlnesc la linia orizontului — și se formează perspectiva liniară la un punct de fugă. De notat că pe măsură ce converg toate ortogonalele, formele devin mai mici.

Tehnica perspectivei liniare la un punct de fugă este foarte simplă, iar artiștii o pot folosi pentru a crea iluzii convingătoare ale profunzimii cu doar câteva trăsături de creion, fără măsurători precise și folosirea unei rigle, precum în schița unei ruine romane făcută de Tobias Verhaecht. Perspectivele la două și trei puncte de fugă sunt ceva mai complicate, dar folosesc aceleași principii de bază și produc rezultate similare.

Perugino mai folosește și perspectiva atmosferică. Aceasta se bazează pe efectul optic care face obiectele aflate în depărtare să pară mai palide, mai albastre și mai puțin detaliate față de obiectele apropiate de noi. Revenind la pictura lui Perugino, putem vedea cum a reprodus acest efect, făcând figurile din prim-plan (porțiunea din imagine care pare cea mai apropiată de privitor) în culori puternice, pe cele din planul mijlociu în culori ceva mai șterse, iar dealurile din fundal (porțiunea din imagine care pare cea mai depărtată) se pierd în tonuri palide de albastru.

Trebuie menționat faptul că folosirea a diverse tehnici pentru a crea iluzii convingătoare ale profunzimii nu îi fac pe Rafael sau Perugino artiști mai "buni" decât călugărul anonim care a pictat paginilie Evangheliei Lindisfarne, nici nu le fac operele mai "bune" sau mai sofisticate în vreun fel. Iluzia profunzimii este doar una din numeroasele unelte din trusa artistului și poate fi foarte folositoare pentru anumite lucruri, dar nu este întotdeauna cea mai puternică sau eficace metodă de a transmite o idee și, întradevăr, poate să se găsească câteodată în conflict direct cu intențiile unui artist.