O scurtă istorie a culturii vestice

Istoria nu are o împărțire naturală. O femeie care locuia în Florența, în secolul XV, nu se considera pe sine o femeie a Renașterii. Istoricii împart istoria în unități mai mari și mai mici pentru a face caracteristicile și schimbările care au loc mai clare pentru ei și pentru studenți. Este important să reținem că orice perioadă istorică este un construct și o simplificare. Mai jos avem niște idei de bază importante pentru a putea începe să înțelegem mai bine cum stau lucrurile.

Pe măsură ce citim cronologia de mai jos, să fim conștienți că evoluții la fel de importante au avut loc și în Africa, Asia, în Americi și în Pacific.

Termenul „preistoric” se referă la perioada de dinaintea istoriei scrise. În vest, scrisul a fost inventat în Mesopotamia antică, cu puțin înainte de anul 3000 î.e.n., așa că această perioadă include cultura vizuală (pictură, sculptură și arhitectură) creată înaintea acestei date. Cele mai vechi forme decorative pe care le putem recunoaște ca și artă sunt din Africa și ar putea data din anul 100 000 î.e.n. În schimb, cele mai vechi picturi rupestre pe care le cunoaștem au o vechime de vreo 40 800 de ani și, cu toate că obișnuiam să credem că doar specia noastră, Homo Sapiens, producea artă — antropologii speculează astăzi că și Neanderthalienii ar fi autorii unora dintre aceste creații timpurii.

Revoluția neolitică, una din cele mai importante dezvoltări din întreaga istorie a umanității, are loc în epoca preistorică. Acesta este momentul când strămoșii noștri au învățat să facă agricultură și să domesticească animale, premițându-le să renunțe la stilul de viață nomad și să se stabilească într-un loc pentru a construi orașe și civilizații.

Această perioadă include marile civilizații ale Orientului Apropiat (precum Babilon), Egiptul Antic, Grecia Antică, etruscii și romanii — adică tot ceea ce a apărut după inventarea scrisului și înainte de căderea Imperiului Roman. Să avem în vedere că dezintegrarea Imperiului Roman a fost un proces care a durat mai multe secole, dar pentru a simplifica, vom spune anul 400.

În această perioadă, grecii antici au aplicat pentru prima dată rațiunea umană asupra observațiilor lor față de lumea naturală și au creat unele din primele reprezentări naturalistice ale ființei umane. Această perioadă este adesea asociată cu nașterea filozofiei occidentale, matematicii, teatrului, științei și democrației. La rândul lor, romanii au creat un imperiu care se întindea peste o bună parte din Europa și peste toate teritoriile din jurul Mării Mediterane. Aceștia erau niște administratori și ingineri formidabili și se considerau moștenitorii marilor civilizații care au venit înaintea lor, mai ales Grecia și Egiptul (pe care le-au și cucerit).

De reținut, în ciuda faptului că istoria este adesea prezentată ca o serie de povești individuale, în realitate, firele narative se suprapun de obicei, făcând istoria cu atât mai complexă și mai interesantă. De exemplu, în același timp cu Imperiul Roman a trăit și personajul pe care îl numim astăzi Iisus. El și apostolii lui erau bărbați evrei care trăiau în Israelul de astăzi, dar care făcea atunci parte din Imperiul Roman.

Prima jumătate a acestui mileniu a fost martora unor teribile tulburări politice și economice în Europa de Vest pe măsură ce valuri de popoare migratoare au destabilizat Imperiul Roman. Împăratul Roman Constantin a transformat Constantinopolul (astăzi Istanbul, Turcia) într-o nouă capitală în est, în anul 330 e.n., iar Imperiul Roman de Apus (din vest) s-a destrămat curând după aceea. În Mediterana de Est, Imperiul Bizantin (având Constantinopolul ca și capitală), a prosperat.

Creștinismul s-a răspândit pe teritoriul fostului Imperiul Roman — chiar și printre popoarele invadatoare (vandalii, vizigoții etc.). Biserica Catolică, condusă de către un Papă, va ajunge în această perioadă cea mai puternică instituție în Europa de Vest, în timp ce Biserica Ortodoxă va domina în est.

În această perioadă, islamul, una din cele trei mari religii monoteiste, a luat naștere. La puțin peste un secol de la moartea Profetului Mahomed în 632 e.n., islamul a devenit un imperiu care se întindea din Spania, de-a lungul Africii de Nord, în Orientul Mijlociu, Orientul Apropriat și până în India. Islamismul evului mediu s-a plasat ca și un lider în știință și tehnologie și a fondat unele din marile centre ale cunoașterii din lume (Cordoba, de exemplu). Cultura islamică a avut un rol important în păstrarea și traducerea textelor antice grecești într-o perioadă când majoritatea cunoștințelor lumii antice se pierduseră.

Petrarca (un scriitor care a trăit în anii 1300) a descris perioada medievală de început ca și “Evul Mediu întunecat” (Dark Ages), fiindcă părea să fie o perioadă de declin pentru realizările umanității, mai ales când o compara cu grecii și romanii de dinaintea ei. Numele de „Ev Mediu” l-a primit fiindcă intelectualii Renașterii l-au văzut ca și o lungă perioadă barbarică care i-a separat de marile civilizații ale Greciei și Romei antice pe care ambele perioade le celebrau și emulau.

Societatea medievală era organizată pe niște straturi sociale clar definite. În vârf se afla regele. Sub el, nobilimea mică. Aceștia, la rândul lor, domneau peste țărani și iobagi (majoritatea populației). Iobagii erau muncitori “legați” de stăpânii lor și nevoiți să le lucreze pământurile. Relația de bază a acestui sistem, numit feudalism, era cea de stăpân-vasal. Vasalul își oferea mâna de lucru (la câmp sau în bătălie) nobilului în schimbul pământului și protecției acestuia. Mobilitatea între aceste straturi sociale era foarte rară.

Desigur, acest mileniu al Evului Mediu a oferit numeroase opere de artă și opere literare, dar acestea erau diferite față de ce considera Petrarca ca fiind valoros. Creațiile artistice ale Evului Mediu se concentrau în special pe învățăturile bisericii.

Să reținem că în timpul Evului Mediu era foarte rar pentru cineva care nu făcea parte din cler (călugări, preoți etc.) să poată să scrie și să citească. În ciuda așteptărilor că lumea avea să se termine în anul 1000, Europa de Vest a devenit mult mai stabilă, iar acest interval de timp este câteodată numit Evul Mediu târziu (Late Middle Ages). Această perioadă a văzut reînceperea construcțiilor la scară mare și restabilirea orașelor mari. Mănăstirile, precum Cluny, au devenit bogate și importante centre de învățământ.

În cadrul Evului Mediu, există subdiviziuni în istoria artei, precum Creștinism Timpuriu, Bizantin, Carolingian, Ottonian, Romanic și Gotic. Când privim atent arta și politica celor o mie de ani ai Evului Mediu, găsim o relație continuă și complexă cu memoria și moștenirea Imperiului Roman, iar aceasta este fundația pentru Renaștere.

În mare, Renașterea, precum ne spune și numele, a fost o Renaștere a interesului pentru cultura Greciei și Romei Antice. A fost și o perioadă de prosperitate economică în Europa — mai ales în Italia și nordul Europei. La istoria artei, studiem Renașterea italiană și Renașterea din Nordul Europei. Discutăm aici despre un mod de a privi lumea umanistă, care, în esență, a reînnoit valoarea cunoștințelor umane și experiența acestei lumi (spre deosebire de concentrarea pe arealul spiritual), folosind arta și literatura Greciei și Romei antice ca modele de referință în acest sens.

Sunt puține momente în istorie despre care putem arăta și să spunem că atunci s-a schimbat totul. Inventarea și adoptarea tiparului a fost, cu siguranță, unul dintre ele. Ca și rezultat al accesului în masă la cărți, rata de alfabetizare a Europei a crescut semnificativ. Cititorii au fost elevați și în multe moduri putem trasa originea propriei noastre revoluții a informației în Germania secolului XV și primul tipar al lui Gutenberg.

În anul 1517, un teolog și călugăr german, pe nume Martin Luther, a contestat autoritatea Papei și a declanșat Reforma protestantă. Ideile sale s-au împrăștiat rapid, mulțumită tiparului. Contestând puterea Bisericii și afirmând autoritatea conștiinței individuale (era acum posibil ca oamenii să citească Biblia în limba pe care o vorbeau), Reforma a pus bazele valorii pe care cultura modernă o acordă individului.

Tot în această perioadă a început și Revoluția științifică, iar observația a înlocuit doctrina religioasă ca sursă pentru înțelegerea noastră a universului și locul nostru în cadrul acestuia. Copernic a pus capăt vechiului model grecesc al Universului sugerând că soarele se află în centru sistemului solar și că planetele orbitează circular în jurul său. Cu toate acestea, rămânea problema de a face această teorie să corespundă cu observația. La începutul secolului XVII, Kepler a teoretizat (în mod corect!) că planetele se mișcă pe orbite eliptice (nu circulare) și că viteza orbitelor variază în funcție de distanța planetei față de soare. Cam asta a fost despre geometriile ideale ale grecilor!

Poate părea ciudat să amplasăm începutul „erei moderne” cu atât de mult timp în urmă, dar în multe privințe au fost revoluțiile științifice, politice și economice ale secolelor XVII și XVIII care au modelat cel mai mult societatea noastră de astăzi.

Istoricii de artă studiază stilul baroc al secolului al XVII-lea. Acest secol a fost o perioadă de conflict extins și adesea violent între catolici și protestanți, complicat și de puterile tot mai sporite ale marilor monarhii europene. A fost o perioadă când națiunile și-au mărit teritoriile, bogățiile și autonomia, când granițele naționale s-au solidificat, prefigurând țările pe care le cunoaștem astăzi (Franța, Spania și Anglia, de exemplu). Aceasta a fost și o perioadă a colonizării, când puterile europene s-au divizat și au exploatat resursele naturale ale popoarelor lumii pentru beneficiul personal (să ne gândim aici la comerțul african cu sclavi sau subjugarea și convertirea forțată a popoarelor indigene din Americi).

Anii 1700 sunt adesea numiți Epoca Luminilor (sau Iluminism). În multe privințe, promovează în continuare interesul față de individ văzut în Renașterea italiană și mai ales în timpul Reformei protestante. Gânditori precum Rousseau, Voltaire și Diderot ne-au afirmat capacitatea de a raționa pentru noi înșine, în loc să ne bazăm pe învățăturile instituțiilor consacrate, precum Biserica. În cadrul istoriei artei, studiem stilul Rococo și Neoclasicismul.

Revoluția americană și cea franceză datează din aceste vremuri. Clasele mijlocii emergente (și mai târziu, clasele muncitoare) au început o lungă campanie, care avea să se intindă de-a lungul secolelor, pentru a câștiga putere politică, contestând controlul aristocrației și monarhiei. Mișcări succesive ale reformei (în această perioadă și sec. al XIX-lea) precum și revoluții au extins, încet-încet, sufragiul (dreptul de vot). Înainte, dreptul de vot era limitat bărbaților care dețineau pământ sau care plăteau o anumită sumă de bani în taxe. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul XX a devenit dreptul de vot norma pentru întreaga populație, în Europa și America de Nord.

Capitalismul a devenit sistemul economic dominant în această perioadă (deși își avea rădăcinile în Renaștere). Indivizii își riscau capitalul pentru a produce bunuri pe o piață bazată pe valută care depindea de mâna de lucru ieftină. Muncitorii s-au organizat în cele din urmă în sindicate (ca niște bresle moderne) și, în acest fel, și-au însușit o influență considerabilă. Această putere politică împărțită mai pe larg a fost susținută și de creșterea nivelului de trai și de primele experimente în educația publică.

Mașinăriile alimentate cu abur și muncitorii necalificați din fabrici au început să-i înlocuiască pe meșteșugarii pricepuți. Londra, Paris și New York au condus fenomenul creșterii populației fără precedent a orașelor în această periodă, pe măsură ce oamenii s-au mutat din mediul rural spre cel urban sau au emigrat pentru a-și face un trai mai bun.

Secolul XX a fost cel mai violent din istorie. A inclus două războaie mondiale, Războiul Rece, destrămarea colonialismului și inventarea statului totalitarist. Dictatorii (Mussolini, Hitler, Stalin, Idi Amin, Pol Pot, liderii Coreei de Nord etc.) au impus sisteme politice extreme care au cauzat foamete în masă, dislocări de populație în masă și genociduri. În același timp, secolul XX a fost marcat de lupta pentru drepturile omului și ascensiunea capitalismului global.

Dacă în trecut, artiștii au lucrat comenzile nobilililor bogați asociați cu biserica sau statul, în această perioadă, arta a devenit o parte a economiei de piață, iar arta în sine a ajuns să fie văzută ca și o formă de exprimare personală. Importanța acordată individului, care a apărut în Grecia și Roma antică, apoi din nou în Renaștere, a devenit valoarea principală a culturii vestice. Dacă stilurile artistice (barocul, de exemplu) cuprindeau până atunci numeroși artiști care lucrau de-a lungul regiunilor vaste și a perioadelor de timp, în ultima parte a secolului XIX și în secolul XX, stilurile succesive de artă se schimbă cu o viteză din ce în ce mai mare și se fragmentează într-un caleidoscop al practicilor artistice individuale.

Suntem cufundați în vremurile pe care le trăim și poate fi dificil pentru noi să privim lumea din jur în mod obiectiv. Una dintre definițiile moderne ale artistului este: cineva care are o înțelegere profundă a propriului moment cultural. Mulțumită capitalismului global, social media și internetului, suntem mai interconectați și interdependenți decât am fost vreodată în trecut. Unii văd asta ca și un moment utopic. Cu acces la internet, putem contribui și beneficia cu toții de ceea ce se numește Revoluția informației. Pentru alții, prevalența tehnologiei în viața noastră ne amenință individualitatea și confidențialitatea, reducându-ne la niște numere într-o bază de date care pot fi monetizate de corporații precum Facebook, Google sau Apple. Un lucru este sigur, în toate perioadele menționate mai sus, arta a însemnat ceva diferit și probabil va avea o definiție diferită și în viitor.

Istoria umanității este înregistrată prin cultura noastră vizuală. Precum soarta civilizațiilor din trecut, timpul va distruge într-o zi majoritatea culturii vizuale cu care suntem familiari. Istoricii de artă din viitor vor încerca să reconstruiască lumea în care trăim noi astăzi, pentru a înțelege mai bine semnificațiile nuanțate care nouă ne sunt atât de familiare. Poate că într-o zi, un istoric de artă va fi perplexat de unele imagini sau mesaje de pe internet, cum sunt de exemplu elipsele torsionate ale lui Richard Serra sau de niște graffiti din curtea unei școli.

Eseu scris de Dr. Beth Harris și Dr. Steven Zucker