If you're seeing this message, it means we're having trouble loading external resources on our website.

Dacă sunteţi în spatele unui filtru de web, vă rugăm să vă asiguraţi că domeniile *. kastatic.org şi *. kasandbox.org sunt deblocate.

Conţinutul principal
Ora curentă:0:00Durata totală:11:08

Transcript video

Arhitectura este un limbaj. Știți momentul acela când învățăm un cuvânt nou, că începem să-l vedem, dintr-o dată, peste tot? Același lucru se întâmplă cu arhitecura. Atunci când înveți un nou element arhitectural, începi să-l vezi peste tot. Lucru mai ales valabil pentru ordinele clasice. Fiindcă acestea sunt, în esență, cărămizile arhitecturii vestice. Și sunt folosite de 2500 ani. Vorbim, practic, despre stiluri arhitecturale dezvoltate de grecii antici, în mare parte, pentru templele lor. Și ai dreptate, am continuat să le folosim. Și avem câteva exemple contemporane aici sus. Dar, important este să reținem că este vorba de o împodobire a unui sistem simplu de construcție antic. Avem aici Stonehenge-ul pentru a ilustra acel mod antic de construcție numit stâlp-grindă. Este cel mai fundamental, mai simplu și mai vechi sistem arhitectural. Stâlpii sunt elementele verticale care susțin elementul orizontal numit grindă. Știi ceva? Încă folosim acest sistem simplu atunci când îmbinăm elemente. Și asta făceau și grecii. Dar o făceau într-un fel mai sofisticat. Corect Au dezvoltat sisteme decorative. Și la ele ne referim când folosim termenul ”ordine clasice”. Sunt trei ordine de bază, doric, ionic și corintic. Mai sunt două în plus, dar nu o să vorbim despre ele. Le arătăm aici, doar ca să știm care sunt, toscan și compozit. Doricul, ionicul și corinticul sunt ilustrate aici, în această diagramă. În ordine, doricul, apoi ionicul și, ultimele două, sunt corintice. Acestea sunt doar niște variații ale acestor trei ordine. Iar doricul este cel mai simplu. Ionicul este un pic mai complicat. Iar corinticul este scăpat de sub control. Să începem cu cel mai vechi ordin, ordinul doric. Și credem că acest ordin a luat naștere în sec. VII î.e.n., în Grecia continentală. Și ne uităm la un templu grec adevărat care, întâmplător, este în Italia. În orice caz, este un exemplu excelent al ordinului doric din era clasică. Să începem de sus, cu frontonul. Frontonul nu este, oficial, parte din ordin. Dar, fiindcă templele grecești aveau la unul din capete, un fronton, ne-am gândit să-l menționăm. El este acel spațiu triunghiular din partea de sus a templului. Corect. Acestea sunt acoperișuri în două ape. Câteodată erau pline de sculpturi. Următoarea zonă, sub fronton, face parte, oficial, din ordin. Și se numește antablament. Ok, asta fiind zona de aici, până aici. Iar partea de sus a antablamentului se numește friză. Ok, deci, doar partea aceasta, de aici, este friza. Cu alte cuvinte, toată secțiunea. Corect, iar la ordinul doric, este decorată într-un mod foarte specific folosind triglife și metope. Acum, dacă ne uităm la cuvântul triglifă, vom observa că prefixul este tri. Precum în tricicletă, înseamnă trei. Iar sufixul, glifă, înseamnă semn. Deci, o triglifă, literalmente, înseamnă trei semne. Putem vedea un model cu trei semne peste tot de-a lungul frizei. Apoi, între triglife, sunt niște spații numite metope. Iar în arhitectura Greciei antice, acestea erau adesea umplute cu sculptură. Nu credem că triglifele sunt arbitrare. Credem că vin dintr-o perioadă când templele erau construite din lemn. Iar acestea ar fi fost capetele scândurilor care ar fi funcționat ca bârnele templului. Și ar fi fost, desigur, susținute deasupra coloanelor. Putem vedea că fiecare este aliniată direct peste coloane. Pe măsură ce mergem în jos pe templu, următoarea zonă la care ajungem este capitelul. Iar acesta este un capital doric. Este foarte simplu. Se lărgește de aici. Și are o lespede simplă în partea de sus. Deci, doricul este cel mai vechi și cel mai sobru și era considerat, conform istoricului roman, Vitruvius, cea mai masculină formă. Este solidă, nu este înaltă și pare grea. Întradevăr. Continuăm s-o luăm în jos, ajungem la zona pe care noi și istoricii o numim coloană. Dacă privim atent, putem observa că nu e tocmai simplă. Conține, de fapt, linii verticale care se merg pe toată suprafața, numite caneluri. La doric, o canelură este puțin adâncă. Este, de fapt, doar o ornamentație care a fost cioplită pe suprafață Ce pot face canelurile este crearea unui motiv decorativ vertical de-a lungul coloanei. O altă caracteristică specifică ordinului doric este faptul că, în partea de jos a coloanei, nu există o bază. Coloana merge direct în podeaua templului. Putem vedea asta foarte clar în detaliul din dreapta jos, unde nu există vreun element care să facă tranziția. Să vedem cum arată acestea pe viu. Capitelurile sunt în partea de sus, deci nu vom vedea o persoană lângă ele. Dar cred că este ușor să nu realizăm cât de mari sunt. Am făcut această poză grozavă cu tine la British Museum, lângă un capitel care vine de la cel mai faimos templu doric, din Acropola din Atena. Partenonul. Chiar sunt masive. Iar fotografia este bună și pentru a vedea— în cazul ăsta, o reconstrucție— dar înțelegi antablamentul cu acea friză și triglife și metope. Și avem un exemplu, la dreapta, a unei sculpturi în relief care era pentru una dintre metopele Partenonului. Corect, deci, această metopă de aici, s-ar fi potrivit într-unul din aceste pătrate. Să vorbim despre un ultim element pe care îl găsim în arhitectura dorică. Ceva numit entasis. Aici este un pic mai dificil. Cred că majoritatea oamenilor presupun că o coloană este dreaptă, de sus până jos. Adică, laturile coloanei sunt paralele între ele, iar baza coloanei este la fel de lată precum zona de sub capitel. Dar, de fapt, grecii antici nu își construiau templele așa. Nu. Este fascinant să te gândești la toata felurile în care se gândesc grecii antici despre cum să-și facă clădirile frumoase și să vorbească despre arealul divin. Atunci când ne uităm la un templu antic doric, vedem coloanele cum se umflă un pic înspre mijloc. Cam la o treime distanță în jos, vor ajunge la lățimea maximă. Și se vor îngusta, puțin, spre bază și se vor îngusta, mult mai mult, în partea de sus. Așa că cel mai subțire punct al coloanei va fi chiar în vârful său. Iar cea mai lată parte este cam la o treime în jos din vârf înspre bază. Astfel, clădirea oferă o senzație vie pe care, cred că, nu ar putea să o ofere dacă coloana era de aceeași lățime, de sus până jos. Istoricii în arhitectură au tot dezbătut de ce s-au obosit grecii să facă asta. Fiindcă era costisitor. Era dificil. Însemna că fiecare tambur al coloanei trebuia să fie o piesă unică. Nu puteau fi produse în masă. Doar ce ai folosit cuvântul tambur. Deci, coloanele nu sunt, de fapt, sculptate dintr-o singură bucată. Și dacă privim foarte atent la această fotografie, putem observa secțiunile dintre tamburi. În general, ar fi fost și o gaură care ar fi trecut prin centrul fiecărei dintre aceste piese. Pentru ca o bucată de lemn să le țină împreună, aproape ca niște mărgele pe un colier. Un alt lucru pe care îl face entasis-ul este să accentueze verticalitatea templului. Fiindcă se îngustează în partea de sus, lasă impresia că o coloană ar fi mai înaltă decât este cu adevărat. Fiindcă, desigur, pe măsură ce lucrurile se îndepărtează de noi, ne par mai mici. Astfel, grecii se gândesc la percepția umană. Se gândesc la felul în care vedem, nu doar la o idee abstractă de matematică și geometrie, dar la o experiență umană, care spune ceva despre cultura Greciei antice. Un ultim detaliu— entasis-ul oferă formei coloanei aproape o senzație de elasticitate, senzația că susține greutatea pietrei de deasupra ei. Este fascinant să ne gândim la toate aceste decizii pe care le iau grecii pe măsură ce construiesc. Haideți să ne uităm la ordinul ioric, care apare la puțin timp după cel doric. Aici avem altă clădire de la Acropole, acesta este Erecheteionul. Avem aici o estetică atât de diferită. Există aici o senzație de delicatețe. Nu avem aici senzația masei, acea muscularitate a clădirilor pe care le asociem cu doricul. De fapt, Vitruvius, istoricul și arhitectul roman, l-a văzut ca pe un ordin mai feminin— este mai înalt, mai subțire. Una din coloanele acestei clădiri din Grecia se află la muzeu, în Londra. Avem niște fotografii bune cu ea. După cum putem vedea, trăsătura distinctă este în partea de sus, la capitel, unde vedem forme ca un pergament, numite volute. Vedem și caneluri ușor diferite. Dar mai ales, vedem o bază. Să mergem la oridinul corintic. Acesta arată complet diferit și este cel mai decorat. Iar trăsătura specifică aici este, din nou, capitelul, unde vedem forme ca niște frunze. Au și o bază. Au tendința să fie mai înalte ca doricul, precum ionicul. Dar sunt foarte decorate. Există un mit despre originea capitelului corintic. Este o poveste amuzantă, oarecum. Desigur, nu știm dacă chiar este adevărată. Dar povestea spune că era o fată care a murit. Iar bunurile ei au fost puse într-un coș care a fost pus peste mormântul ei. Sub acel coș era o plantă de acantă care a început să crească. Fiindcă coșul greu era peste ea, frunzele de acantă au crescut prin lateral. Dacă ne uităm la coloana corintică, chiar arată așa. Arată exact așa. Este un mit frumos, chiar dacă este sau nu adevărat. Deci, ordinul corintic este cel mai complex. Include și forma de pergament pe care ne așteptăm să o vedem la ionic. Volutele. Corect. Dar și aceste foarte complexe forme ca niște frunze, pe care le vedem aici, care sunt, de fapt, frunzele de acantă. Și avem aici o poză cu o frunză de acantă. Iar ele cresc pe unde apucă, deci are sens. Ce este important să reținem este că Grecii antici, deși au dezvoltat aceste trei ordine clasice, au oferit doar startul. Romanii au preluat aceste idei. Și apoi, ulterior, cei care s-au uitat înapoi la tradiția clasică, au împrumutat de la ei. Și încă facem acest lucru și astăzi. Și cam asta a fost. Ordinele grecești.
AP® is a registered trademark of the College Board, which has not reviewed this resource.