Ce este racursiul?

(muzică) Artiștii din Renaștere sunt interesanți în reprezentarea lumii pe care o vedem, prezentarea ei naturalistic. Când spunem lume naturală, nu se referim la natură. Nu ne referim doar la copaci și iarbă. Vorbim despre orice în jurul nostru pe care îl observăm și una din metodele folosite pentru a realiza asta este ceva numit racursiu, care este unul din felurile în care vedem lumea. Racursiul se referă la a vedea un obiect lung frontal, încât pare compresat. Sau un alt fel de a o spune este atunci când ne uităm la un tablou și pare că ceva din tablou se duce înapoi, în spate, spre acel spațiu iluzionist sau pare că vine înspre noi. Dar ne uităm la el mai mult sau mai puțin frontal, așa că nu vedem toată lungimea acelei forme. Să ne uităm la ”Școala din Atena” a lui Rafael, fiindcă sunt niște exemple bune de racursiu aici. Probabil că cel mai evident este mâna figurii lui Aristotel, chiar în centrul picturii. Fiindcă antebrațul său pare ca și cum vine înspre noi, avem imediat senzația unei iluzii a spațiului, fiindcă dacă mâna sa se îndreptă spre noi, înseamnă că trebuie să existe spațiu sau o iluzie a spațiului, unde ea să revină și știm că această iluzie a spațiului era critică pentru artiștii Renașterii. Rafael a pictat o iluzie atât de convingătoare, încât pare că putem intra în acest spațiu și dacă am intra dinspre dreapta sau stânga acestor figuri, am putea vedea extensia completă a acelui braț. În schimb, brațul este scurtat. Este o iluzie reușită, dar dacă ne gândim la ea, arată un pic ciudat. Mintea noastră interpretează ceea ce vede, deci știm că nu privim doar la un bărbat care nu are antebraț, cu mâna prinsă de cot, dar mintea noastră interpretează asta ca și un braț care există în spațiu. Dar cum reușește artistul să facă această iluzie convingătoare? Dacă privim atent, putem vedea că vârfurile degetelor lui Aristotel sunt luminate. Există lumină pe ele, dar partea de jos a degetelor este în umbră. Există niște lumină care atinge degetele și podul palmei sale, dar apoi avem umbră, din nou, sub antebrațul său. Alte două exemple evidente de racursiu din această pictură sunt la Diogene, care pare că se întinde pe scări. Dacă ne uităm la coapsa lui, nu este în extensie deplină. Din nou, este în racursiu. Sau reprezentarea lui Heraclit, care scrie șezând în prim-plan, dacă ne uităm la coapsa lui, putem vedea că și ea este în racursiu. Precum este și piatra pe care se sprijină. Astfel, racursiul este o unealtă pe care artiștii din Renaștere se bazau foarte mult pentru a crea o iluzie convingătoare a naturalismului, a lumii naturale. Și cam asta este cu racursiul. (muzică)