Cadre pentru protejarea patrimoniului cultural: de la scrierile vechi la legislația modernă

de dr. Patty Gerstenblith

Amenințările majore la adresa patrimoniului cultural se împart în două categorii: distrugerile din timpul conflictelor militare și furturile din situri și colecții. Aceste activităţi distructive merg adesea mână în mână, atât în antichitate, cât şi în epoca contemporană, dar în același timp se observă o evoluție consecventă către acceptarea faptului că astfel de vestigii culturale ar trebui să fie protejate.

Admiterea faptului că patrimoniul cultural trebuie protejat

În secolul al II-lea î.e.n., autorul roman antic Polybius a criticat jefuirea sanctuarelor grecești din Sicilia de către romani. Un secol mai târziu, oratorul roman Cicero l-a trimis în judecată pe guvernatorul roman al Siciliei, Gaius Verres, pentru furturile excesive din orașele siciliene. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, juristul olandez Hugo Grotius și teoreticianul de drept internațional Emmerich de Vattel, au pus bazele unor principii conform cărora, din moment ce operele de artă nu au relevanță în atacurile militare, ele ar trebui să fie protejate.

În timpul războaielor napoleoniene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, francezii au furat opere de artă de pe întreg teritoriul Europei, precum și din Egipt, și le-au adus la Paris, care urma să devină „noua Romă.” Odată cu înfrângerea lui Napoleon, conducătorii britanici (Ducele de Wellington și Vicontele Castlereagh) nu doar că au refuzat să preia aceste colecții pentru Marea Britanie, dar au și decretat ca francezii să returneze acele opere de artă luate de la alte națiuni europene. În ciuda acestui fapt, numai circa jumătate dintre operele furate de Napoleon — și niciuna dintre acelea care au fost luate de la națiunile din afara Europei — au fost returnate.

În aceeași perioadă, lordul britanic Elgin, ambasador al Marii Britanii în Imperiul Otoman la acea vreme, a extras statui și elemente arhitecturale din Partenon și din alte clădiri din Atena și le-a adus la Londra, unde, mai târziu, au fost achiziționate de British Museum.

Codul Lieber

În 1863, în timpul Războiului Civil American, primul cod de conduită militar a fost scris la cererea președintelui Abraham Lincoln de către Francis Lieber, care, în calitate de tânăr soldat, fusese prezent la

. Mai târziu, Lieber a studiat clasicii și apoi s-a mutat în Statele Unite, unde a devenit profesor de istorie. Cunoscut sub numele de Codul Lieber, acesta aborda cele două amenințări despre care s-a discutat mai sus: distrugerea și furtul. Lieber scria că edificiile destinate religiei sau educației și muzeele de științe și arte nu trebuie să fie distruse în timpul conflictelor armate și că „operele de artă clasice, bibliotecile, colecțiile științifice sau instrumentele valoroase... trebuie să fie protejate de orice prejudiciu evitabil, chiar și atunci când sunt ținute în locuri fortificate, în timpul asediilor sau bombardamentelor." El a mai adăugat că astfel de obiecte „nu vor fi vândute sau dăruite... nici însușite în scop privat sau distruse ori avariate intenționat.”

Primele convenții internaționale

Convențiile și regulamentele de la Haga din 1899 și 1907 au fost primele instrumente internaționale de codificare a normelor privind desfășurarea războiului. Influențate de Codul Lieber, acestea au înrădăcinat aceleaşi concepte de protecţie în dreptul internaţional. Aceste două convenţii de la Haga au fost instrumentele de guvernare în timpul ambelor Războaie Mondiale. Deşi ele nu au împiedicat furtul şi distrugerea pe scară largă a bunurilor şi clădirilor culturale – în special în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – au servit drept bază pentru urmărirea penală şi pedepsirea celor care le-au încălcat principiile.

Monuments, Fine Arts and Archives (MFAA). Ofițerul James Rorimer supraveghează soldații americani care recuperează tablourile furate din Castelul Neuschwanstein din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aprilie-mai 1945 (Arhivele Naționale ale S.U.A.)

Convenția de la Haga după Cel De-al Doilea Război Mondial

Ca răspuns la distrugerile provocate de naziști la nivel umanitar și cultural în Europa, la sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, comunitatea internațională a promulgat o serie de convenții umanitare internaționale. Protecția bunurilor culturale avea acum propria convenție separată: Convenţia de la Haga din 1954 pentru protejarea bunurilor culturale în caz de conflict armat și primul său protocol.

Articolul 1 din Convenție definește bunurile culturale drept:

(a) bunurile, mobile sau imobile, de importanţă majoră pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele arhitecturale, artistice, istorice, fie religioase sau laice, siturile arheologice, grupurile de clădiri care, în ansamblu, sunt de interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, sau arhive; edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile, ca de exemplu muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile. Cele două principii fundamentale ale convenției sunt garantarea siguranței și respectarea bunurilor culturale.

Prima obligație a Părților Contractante este „să pregătească încă din timp de pace ocrotirea bunurilor culturale situate pe propriul lor teritoriu” împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând măsurile pe care le consideră potrivite. (Articolul 3)

Obligația de a respecta bunurile culturale (Articolul 4) interzice folosirea acestora în scopuri militare sau strategice, în cazul în care acest lucru ar expune bunurile culturale la distrugere sau deteriorare în timpul desfășurării unui conflict armat. În plus, statele nu trebuie să aibă drept ținte situri și monumente culturale. Cu toate acestea, această obligație se află sub rezerva unei excepții semnificative: „Nu se face derogare de la obligaţiile definite la paragraful 1 al prezentului articol decât în cazurile când o necesitate militară cere în mod imperios o asemenea derogare” (Articolul 4, paragraful 2). Cu alte cuvinte, dacă trebuie atacat un sit sau un monument cultural pentru a îndeplini un obiectiv militar absolut necesar, atunci necesitatea militară înlocuiește convenția, iar protecția bunurilor culturale din acest articol nu are efect. Din pacate, Convenția nu definește „necesitatea militară”, iar unele națiuni au criticat această excepție, deoarece un nivel minim de necesitate militară ar putea fi folosit drept scuză pentru distrugerea sau deteriorarea siturilor și monumentelor culturale.

Articolul 4 mai impune și obligația ca Părțile Contractante „să interzică, să prevină și, la nevoie, să oprească orice act de furt, jefuire sau însușire ilegală de bunuri culturale, sub orice formă ar fi practicat, precum și orice act de vandalism împotriva bunurilor menționate” (Articolul 4, paragraful 3).

Primul protocol al Convenției de la Haga din 1954 abordează de asemenea subiectul bunurilor culturale mobile. Însă, face asta doar prin prisma unor circumstanțe foarte restrânse, și anume scoaterea ilegală a bunurilor culturale de pe teritoriul ocupat și depozitarea voluntară a bunurilor culturale de către un stat în alt stat, în scopul păstrării acestora în condiții de siguranță.

Al doilea protocol de la Haga și Statutul de la Roma al CPI

Al doilea protocol a fost adoptat în 1999 pentru a clarifica o parte din dispozițiile Convenției de la Haga. De exemplu, el restrânge definiția necesității militare și le cere statelor să ia măsuri penale față de cei care încalcă în mod intenționat dispozițiile Convenției. Alte instrumente juridice internaționale abordează protecția bunurilor culturale, în special Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, ce clasifică distrugerea intenționată a bunurilor culturale drept crimă de război.

O pierdere din ce în ce mai mare

În perioada postbelică, odată cu înstărirea țărilor din Europa și America de Nord, a crescut și apetitul pieței internaționale de artă pentru diverse opere de artă, inclusiv pentru obiecte arheologice. În același timp, utilizarea tot mai frecventă a metodelor științifice (inclusiv a recuperării stratigrafice și a analizelor științifice) a însemnat recuperarea unei cantități mai mari de informații în urma excavării corecte a siturilor. Ca urmare, jafurile acestor situri au provocat o pierdere masivă a multor cunoștințe și informații importante pentru înțelegerea trecutului. În cele din urmă, odată cu sfârșitul colonialismului în majoritatea lumii, în special în Africa și Asia, noile țări au căutat mijloace legale prin care să protejeze pe teritoriul lor ceea ce a mai rămas din patrimoniul lor național, după atât de multe pierderi cauzate de puterile coloniale.

Convenția UNESCO din 1970

Inspirată în special de lucrările profesorului Clemency Coggins, care a îndreptat atenția întregii lumi asupra problemei distrugerii vestigiilor arhitecturale, monumentale și sculpturale din America Centrală, comunitatea internațională, sub conducerea UNESCO, a elaborat Convenția UNESCO din 1970 asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, pentru a se opune comerțului ilegal cu opere de artă, antichități și obiecte etnografice. Această convenție consideră ilicite importul, exportul și transferul de bunuri culturale care contravin dispozițiilor sale. Unele țări, cum ar fi Germania, Canada și Australia, interzic importul oricărui bun cultural exportat ilegal. Alte țări, cum ar fi Statele Unite și Elveția, interzic importul de materiale arheologice și etnologice exportate ilegal, atât timp cât există un acord bilateral suplimentar între ele și țara de origine.

Rezoluții noi pentru războaiele moderne

Atât Războiul din Golf din 2003, cât și războiul civil din Siria (2011-prezent) au dus la distrugerea pe scară largă și jefuiri din siturile arheologice. În timpul conflictului din Siria, Daesh a distrus intenționat clădiri antice din siturile de la Palmira, Siria, din Ninive, Nimrud, dar și din alte situri neo-asiriene din Irak, precum și obiecte din Muzeul din Mosul. Furturile din siturile arheologice au contribuit la finanțarea actelor teroriste și conflictelor militare provocate de Daesh, și, posibil, chiar și a regimului Assad din Siria.

Drept răspuns, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat mai multe rezoluții, solicitând statelor membre să interzică importul de și comerțul cu materiale arheologice și culturale nedocumentate, provenite din Irak și Siria. Aceste rezoluții au stabilit un nou standard în ceea ce privește controlul pieței obiectelor arheologice jefuite, cel puțin în contextul conflictelor armate. Evenimentele menționate mai sus au adus în atenția comunității internaționale efectele negative ale jefuirii și distrugerii patrimoniului cultural și au încurajat țările să ia măsuri suplimentare pentru a preveni această distrugere.

Resurse adiționale:

Kevin Chamberlain, War and Cultural Heritage: A Commentary on the Hague Convention 1954 and the two Protocols (A doua ediţie. Builth Wells, UK: Institute of Art and Law, 2013).

C.C. Coggins, “Illicit Traffic of Pre-Columbian Antiquities,” Art Journal 29 (1969), pp. 94-114.

Patty Gerstenblith, Art, Cultural Heritage and the Law (A treia ediție, Cary, N.C.: Carolina Academic Press, 2012).

Patty Gerstenblith, “The Destruction of Cultural Heritage: A Crime against Property or a Crime against People?,” John Marshall Review Intellectual Property Law 15 (2016), pp. 336-93.

Patty Gerstenblith and C.R. Smith, “Looting and the Antiquities Market,” Oxford Bibliographies in Classics, editată de Dee Clayman (New York: Oxford University Press, 2015).

M.P. Kouroupas, “Preservation of Cultural Heritage: A Tool of International Public Diplomacy,” în Cultural Heritage Issues: The Legacy of Conquest, Colonization, and Commerce, editat de James A.R. Nafziger și Ann M. Nicgorski (Leiden: Martinus Nijhoff, 2010), pp. 325-334.

K.E. Meyer, The Plundered Past (New York: Athenaeum, 1977).

M.M. Miles, Art As Plunder: The Ancient Origins of the Debate about Cultural Property (Cambridge: Cambridge Univ. Press, 2008).

P.J. O’Keefe, Protecting Cultural Objects: Before and After 1970 (Builth Wells, UK: Institute of Art and Law 2017).

J.F. Witt, Lincoln’s Code: The Laws of War in American History (New York: Free Press, 2012).

Vrei să te alături conversației?

Conectare

Ordonare după:

Nici o postare încă.

Înțelegi engleza? Dă clic aici pentru a vedea mai multe discuții care au loc pe site-ul în limba engleză al Khan Academy.