Pergamentul (părțile bune, rele și urâte)

Pentru majoritatea Evului Mediu, vacile moarte au fost ingredientul principal al cărților. Ce zburda pe câmpii astăzi, putea fi o pagină într-o Biblie luna viitoare. Pielea animalelor (viței, capre, oi) era transformată în pergament, care era apoi tăiat în coli. Pergamentul a fost introdus în Antichitatea târzie, când codexul (o carte compusă din colițe intercalate) a luat naștere și a început să înlocuiască sulurile de papirus.

Putem afla foarte multe de la pielea medievală. Precum un medic, un istoric al cărților poate face un diagnostic printr-o observare atentă. Calitatea colilor de pergament varia destul de mult. Precum oamenii de astăzi, nu toate creaturile medievale aveau o piele perfectă. Anumite vaci adorau să se frece de copaci, iar altele erau predispuse la mușcăturile insectelor. Încă se mai pot vedea aceste defecte și astăzi, care apar ca și găuri mici sau ca pete întunecate, în timp ce îl citim pe Sfântul Jerome sau pe poetul Chaucer.

Calitatea paginii depindea foarte mult și de procesul de prelucrare. Un scrib care făcea o carte pentru biblioteca sa putea fi mai puțin atent decât unul care lucra într-o comunitate monahică. Cele mai bune coli sunt de un alb intents, cu o tentă gălbuie. Se simt precum catifeaua și scot un foșnet ușor când dai pagina—șoapte dulci care îl cucereau pe cititor (imaginea de deasupra). Ca și contrast fonetic, pielea proastă crapă. Este de o grosime inegală și prezintă pete și o varietate de culori (imaginea de dedesubt). În ciuda a ce ai putea crede, să studiezi pielea imperfectă este mult mai interesant decât studiul surorii sale perfecte. Asta fiindcă un defect spune o poveste puternică, scoțând la iveală aspecte ale producției cărții și oferind indicii despre utilizarea și depozitarea acesteia după producere.

Meșteșugarii medievali erau conștienți de calitatea variată a pieilor de animale, pe care le foloseau ca și baza cărților lor. Totuși, vițeii, oile sau caprele care își dădeau viețile și pieile de dragul cititorilor medievali nu erau mereu de vină—și nici scribii. Cele mai comune imperfecțiuni sunt găurile făcute de cuțitul tăbăcarului.

Pregătirea pergamentului era un proces delicat. Pentru a curăța pielea de carne și păr, aceasta era atașată de un cadru de lemn și întinsă precum o tobă. Dacă cuțitul în formă de semilună (lunellum) al tăbăcarului tăia prea adânc în timpul scalpării, puteau apărea rupturi lungi sau găuri. O mică ciupitură putea deveni foarte ușor o gaură mare. Arta prelucrării pielii de animal consta în aplicarea presiunii adecvate.

Totuși, cititorii nu păreau să fie deranjați prea mult de aceste găuri, iar scribii obișnuiau să scrie, pur și simplu, în jurul lor sau să le repare. Câteodată, cititorul își putea strecura privirea pe pagina următoare—unde un dragon doar ce era introdus în poveste (precum în imaginea de mai sus).

Greșelile tăbăcarilor—și găurile rezultate—erau câteodată cusute. Imaginea de mai sus ne arată o fostă ruptură (una lungă) șerpuind pe pagină: scribul a cusut-o la loc, precum un pacient după operație.

Repararea găurilor era câteodată realizată mai elegant. În manuscrisul de mai sus, gaura nu a fost ascunsă, ci a fost evidențiată prin fire colorate. Probabil că era o practică comună în unele comunități monahale, având în vedere că au reparat multe cărți cu astfel de "broderii". Prin asta, defectul era transformat în artă: o piele proastă arătoasă.

O altă problemă cu pielea, întâlnită de scribi în timpul producției cărții, erau foliculii de păr ai animalului—organul pielii care produce păr (vezi mai sus). Acești foliculi arată ca niște puncte negre pe pagina albă. De obicei, tăbăcarii sau scribii puteau să șlefuiască suprafața până dispăreau, producând mult dorita textură fină și de culoarea cremei. Totuși, dacă foliculii au fost prea adânci în vițel sau oaie, nici măcar un dermatolog nu mai putea îndepărta imperfecțiunile, darămite instrumentele ascuțite ale scribului. Singura soluție rămânea a scrie în jurul zonei-problemă. Foliculii sunt utili deoarece ne permit să determinăm—prin distanța dintre ei—dacă animalul a fost un vițel, o oaie sau o capră. La rândul său, acest aspect ne poate oferi un indiciu despre locul în care a fost produs manuscrisul: folosirea pieii de capră, de exemplu, trimite adesea către Italia.

În secolul XII, un alt material a apărut în Europa: hârtia. Importată din cultura arabă, a fost inițial folosită strict în vedea notării informației, precum cărți de contabilitate și scrisori. Într-o schimbare remarcabilă a practicilor lor, în secolul XIV, scribi de pe tot întinsul Europei au început să folosească hârtie pentru manuscrisele lor. Scribii conservatori, precum călugării, au ignorat noul material pentru o vreme, în timp ce alții—mai ales cei care doreau să economisească—l-au îmbrățișat. Hârtia și pergamentul au fost folosite pentru multe tipuri de manuscrise, de la volume groase la cărți mici și portabile.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel