Originile medievale ale notei de subsol

Precum în zilele noastre, nevoia de a nota ceva în vremurile medievale venea adesea în timpul cititului. Astfel, marginile unei pagini au devenit locația principală în care cititorul putea să-și exprime dezacrodul sau—deși mult mai rar—să-și exprime aprobarea față de acele informații.

Eseul de față se preocupă de logistica acestui proces de "împodobire": vom vedea cum un cititor cu multe lucruri importante de spus ținea ordinea comentariilor sale marginale. Mai mult, ne vom preocupa de o problemă serioasă care a venit odată cu adăugarea de notițe pe pagină: cum să unești un comentariu anume, plasat printre multe altele, de pasajul la care face referire. Sistemul ingenios conceput pentru acest lucru supraviețuiește sub forma notei de subsol moderne.

Esența sistemului nostru de note de subsol constă în prezența unui simbol care conectează nota cu locația relevantă din text. În vremurile medievale, curios, era destul de întâlnită lipsa unei astfel de conexiuni, mai ales în perioada timpurie (vezi mai sus). Când câteva remarci erau adăugate paginii, un cititor putea deduce relativ ușor despre care pasaj se vorbea într-o notă.

Ajuta dacă textul era folosit frecvent sau era știut pe de rost, precum erau multe opere medievale. În aceste cazuri, nota avea sens instant, fiindcă cititorul era familiar cu contextul literar. Pe lângă asta, atâta timp cât notele erau puține și scurte, un cititor le putea insera—interliniar—deasupra cuvântului sau pasajului în cauză (vezi mai sus).

În cadrul acestui sistem, poziția remarcii identifica cuvântul la care se referea. Totuși, pe măsură ce numărul și mărimea acestor comentarii creștea, devenea imposibilă plasarea acestora între liniile de text. Mărețul spațiu alb de pe margini era atunci pus la treabă. Aici a început să se simtă lipsa unui sistem adevărat de referință. Pe măsură ce remarcile și criticile de pe margini se acumulau, pagina devenea un loc haotic, un labirint în care devenea dificil pentru cititori să găsească anumite informații specifice (vezi mai sus). Iată cum intră în scenă nota de subsol.

Conectarea unei remarci marginale cu pasajul relevant ei era făcută de obicei cu un simbol duplicat, numit signe de renvoi: unul era plasat în fața notei marginale, celălalt în fața cuvântului sau pasajului care era comentat. Cu toate că este greu să deducem un traseu clar de dezvoltare, se pare că în stadiile incipiente ale folosirii acestor note de subsol, scribii și cititorii se foloseau de simboluri simple, nu de litere sau numere. Aceste simboluri variau destul de mult în formă și rafinament. La capătul rafinat al spectrumului găsim simboluri complexe, precum litera E inversată din imaginea de mai jos (partea mărită).

Totuși, mai populare erau simbolurile simple, care puteau fi adăugate pe pagină mult mai rapid. Punctele și liniile compun adesea astfel de simboluri pentru notele de subsol. Interesant este că prima lor apariție nu este în calitate de conector dintre comentariu și text, dar ca și marcarea unei inserții care adăuga o linie de text omisă. În imaginea de mai jos, o astfel de omitere este adăugată pe margine, însoțită de un simbol compus dintr-o linie și un punct. Simbolul este repetat în text, lângă locația unde trebuia să fie propoziția. Această marcare a unei omiteri ar putea fi originea sistemului de note de subsol care avea să se contureze de-a lungul Evului Mediu—și pe care încă îl folosim și astăzi, aproape neschimbat.

Scribii foloseau versiuni diferite ale simbolului linie-punct. De fapt, erau obligați, asta dacă doreau să producă legături unice între comentarii și text. Atunci când erau folosite punctele, numărul lor creștea pe măsură ce se adăugau note noi. Mai mult, poziția punctelor putea varia, astfel putând să formeze modele diferite—și unice!

Prin personalizarea notei de subsol de tip linie, scribii ajungeau să diferențieze între ele prin adăugarea de cercuri, atașate în diferite locații și în număr diferit. În ceea ce este o descoperire rară, într-un manuscris din Leiden putem vedea un scrib exersându-și simbolurile pentru notele de subsol (sus). Putem vedea variații în numărul și aranjarea punctelor, precum și variații în tratarea liniilor.

Cel mai apropiat de sistemul nostru modern, în sfârșit, este folosirea literelor pentru a lega o remarcă marginală de locația potrivită din text. În unele manuscrise putem vedea întreg alfabetul înșirat pe o margine. Imaginea de mai jos ne arată pagina unui manuscris cu opere de Horațiu (coloana din stânga) pe care s-au adăugat foarte multe note (coloana din dreapta), toate fiind conectate cu pasajul lor prin literere de la A la Z.

În secolele XI și XII, astfel de texte clasice erau cel mai adesea folosite în sala de clasă. Instructorii care foloseau cărțile, de obicei în școli monahale, aveau multe lucruri de explicat studenților, după cum ne arată notițele. Astfel avea sens organizarea acestor informații adăugate într-o manieră clară, iar alfabetul era util pentru acest lucru. Anumite pagini din această carte conțin mai multe note de subsol decât sunt litere în alfabet, lucru care a venit cu o provocare pentru sistem. În astfel de cazuri, utilizatorul a adăugat în ecuație și simboluri făcute din linii și puncte.

Dar unde sunt notele de subsol medievale care folosesc numere, precum facem noi astăzi? Curios, dar nu am reușit să le găsesc, lucru care are sens. Numerele romane nu ar fi bune pentru acest lucru. Plasate în afara contextului, ca și un simbol ce inițiază un segment de text (adică comentariul marginal), ar fi foarte ușor confundate cu o literă—ceea ce și sunt, grafic vorbind. Pe lângă asta, un număr roman mare ar ocupa destul de mult spațiu—nu ceea ce vrei de la un simbol pentru o notă. Numerele arabe erau mult mai puțin populare față de cele romane, chiar și în Evul Mediu târziu. Cititorii probabil că nu erau confortabili cu aceste numere noi încât să le folosească pe margini. De fapt, unii scribi din Evul Mediu târziu păreau să fie încă confuzi în fața conceptului de zero. Saltul de la litere la numere—de la sistemul medieval la cel modern—pare că a avut loc în era tipografiei.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel